Chanel, you’re welcome

Fustă/Skirt: vintage Adele Simpson

Pantofi/Shoes: Marc Jacobs

Jachetă/Jacket: old Zara

Broșă, pălărie, eșarfă și poșetă/Brooch, hat, scarf, and purse: vintage

Photo credits: The tale within a photo

[RO] Fiind prima postare pe anul ăsta (de fapt a doua dar astea ar fi primele poze pe anul acesta), simt nevoia să menționez cum m-am trezit în dimineața de 1 Ianuarie.

Ușor mahmură, obosită clar, cu un motan la picioare și întinsă pe canapea, mă dezmeticeam amețită pe ritmuri (nu, nu de Salam – deși o posibilitate era și asta) religioase. Și încă unele suficient de gălăgioase din moment ce m-au trezit din somn.

Nu stau în apropierea unei biserici, nici televizor n-am în casă iar judecând după volumul crescut și buimăceala în care mă scăldam, primul lucru ce mi-a venit în minte a fost…popa. Popa care dacă nu e-n bloc, sigur e în casă, i-a deschis careva și în următoarele câteva secunde ar trebui să mă trezesc cu o cădelniță în cap și-o icoană mult prea aproape de față. Hashtag pup-o.

Ceea ce minunat, nicio problemă cu actul în sine, atâta tot că eu eram în pijamale, cu mult negru întins oriunde dar nu la ochi, casa cu fundul în sus și nu tocmai în dispoziție cucernică. Minunat, mă resemnasem, numai că situația era de fapt alta: doamna de lângă mine este o pensionară în vârstă, cu un auz foarte…defect, ca să mă exprim elegant.  Doamna are radio. Are și televizor. Iar în dimineața de 1 Ianuarie, cu voia noastră sau nu, tot blocul am participat la slujba care se face la început de an – în cazul meu, chiar de foarte aproape căci suntem perete în perete.

A fost mișto, de ce să vă mint (a nu se înțelege că am o problemă cu programul religios, mi-era totuna și dacă urla MTV de la ăia de deasupra căci problema era volumul, nu materialul în sine).

Bon, acum că mi-am luat asta de pe inimă și în mod evident neavând nici cea mai mică legătură cu pozele (trebuia să zic căci hei, vorbesc mult și divers) – acum că mi-am luat asta de pe inimă, pot să zic și câteva vorbe despre outfitu-mi înflorat:

În ultima vizită la Buzău, cea de Crăciun (care e și filmată și o găsiți în vlogul de aici), am fost cu mama într-un magazin numit Raspberry. Au chestii mișto acolo și încerc să trec pe la ei oricând am drum acasă, la Buzău. De data asta, captura s-a concretizat într-o rochie pe care n-am unde s-o port, niște pantaloni serioși de birou și fusta înflorată din imagini. E cloș, e romantică, e pretențioasă, mai am 50 similare, deci, nu era de ratat. Am purtat-o pentru prima oară în ziua cu pozele astea și mi-am permis și-un gest obraznic, având în vedere că nu era foarte frig iar ciorapii mei erau zdravăn de groși la un 200 den de bun simț. Mi-am permis să port pantofi. Sau sandale? Nici nu știu cum să le zic, cert e că nu-s cizme și prin urmare, zero confort termic. Dar sunt mișto și-mi place cum vin în combinația de față.

Jacheta este ceea ce bunică-mea numește “jantilică” în momentele în care nu înțelege de ce prefer să port o haină parcă intrată la apă când pot să mă înțolesc bine merci cu un palton călduros și să nu mă doară capul. Are dreptate ea, buni culinăreasa, însă “jantilica” mea pune mai bine în evidență fusta decât ar face-o un palton lung, ce ar acoperi-o. Nu știu, confortul n-a fost niciodată pe primul plan pentru mine (poate prin călătorii și cam atât), lucru vizibil în arhivele blogului. Mă simt mai bine arătând bine (ceea ce probabil că voi regreta niște ani mai târziu dar hei, s-ajungem până acolo) iar restul accesoriilor sunt vechituri de prin târguri ori site-uri cu articole SH. Doar mânușile ce le-am luat noi, în rest, basca, broșă, eșarfa și mai ales poșeta sunt cât se poate de vechi. Și vorbind de poșetă, e de-o ciudățenie atât de inconfortabilă (se deschide foarte puțîn astfel încât te umpli de nervi doar încercând să scoți ori să bagi telefonul acolo) încât n-am putut să n-o iau acasă. În apărarea ei, pot spune că e unică (n-am mai întâlnit așa un model) și mă bucur să îi pot continua povestea și în 2018.

Și știți ce-ar mai merge ca poșetă? O cădelniță.

Chanel, you’re welcome.

[EN] Since this is my first post of the year (actually the second one but these are the first pictures I took in 2018), I felt the urge of telling you how I woke up on January 1st.

With a slight hangover, definitely tired, cat laying at my feet, lying on the couch, I was slowly coming to my senses accompanied by (no, not gangsta rap – although that would’ve been a possibility) religious music. Loud enough to wake me up for that matter.

I don’t live close to a church, nor do I own a TV, and judging by the volume and confusion I was in, the first time that came to mind was…the priest. The priest who’s if not in the building, most definitely in my house, someone opened the door to him and I would find myself with a censer on my head and a wooden cross much to close for comfort. Hashtag kiss it.

Which is wonderful really, I have no issues with that, it’s just that I was in my pj’s, my liner was smeared all around my eyes, the house was a mess and I wasn’t really feeling spiritual. I had made peace with it, only to find out that I was wrong: my next door neighbor is an old lady with a hearing impairment, to put it lightly. This lady has a radio. She also has a TV. Therefore, on the morning of January 1st, whether we like it or not, everybody in our building participated to the morning mass — first row, in my case.

It was awesome, I can’t lie (I’d like to make a disclaimer and mention that I have nothing against religious programs, I couldn’t care less, even if it was MTV, the volume was the issue).

Ok so, now that I’ve vented to you guys and having nothing to do with the pictures, of course, but I had to say something cause hey, I ramble a lot – now that I’ve got that taken off my chest, I can say a few words about my floral outfit as well:

During my last visit to Buzau, for Christmas (you can find it in this vlog), I went with my mom to this store called Raspberry. They carry cool stuff and I try to go in everytime I’m in town. This time, the capture consisted of a dress I have no place to wear to, some serious work pants, and the skirt you’re seeing in the pictures. It’s bell-shaped, romantic, pretentious, I have 50 more like it, therefore I couldn’t miss the opportunity of getting it. I wore it for the first time for these pictures and I took the liberty of wearing shoes since it wasn’t freezing cold and my tights were pretty sturdy. Or are they sandals? I don’t even know what to call them, but they’re definitely no boots, therefore zero thermal comfort. But they’re cool and I like them paired with this outfit.

The jacket is something my grandmother would call threadbare when she doesn’t understand why I prefer wearing something that looks like it shrunk in the wash instead of wearing a long, warm coat. Grandma’s right, but my threadbare jacket compliments the skirt better than a long coat would. I don’t know, comfort was really never a priority for me (maybe when I travel), which is visible in the blog’s archives. I feel better-looking good (which I might end up regretting later) and the rest of the accessories are thrifted. Only the gloves are new, everything else — the hat, the brooch and especially the purse are old as dirt. And speaking of the purse, it’s an uncomfortable freak show (it barely opens enough to get your phone in and out of), therefore I was bound to take her home with me. In her defense, she’s unique (I haven’t come across anything like that) and I’m happy to carry her into 2018.

You know what else would work as a purse? A censer.

Chanel, you’re welcome.