De fapt, ce imi doresc e un mare si suculent “NU”

Jacheta/Jacket: Asos

Pantaloni/Pants: Zara

Pantofi/Shoes: Dune

Poșetă/Bag: vintage

Cercei/Earrings: vintage Givenchy

Photo credits: The tale within a photo

[RO] Un lucru pe care l-am învățat în ultimii 2-3 ani (și la care încă lucrez) este că nu am cum să mulțumesc pe toată lumea. Nu e fezabil și nici sănătos, oricât de “mulțumitoare” de profesie m-aș dori eu, oricât de mult aș spune “da” când de fapt ce îmi doresc e un mare și suculent “NU”, oricât de bine m-aș simți pe moment, urmând că pe final să-mi blestem zilele regretând decizia.

Adevărul e că de multe ori mă implic în niște chestii pe care nu mi le doresc doar pentru a nu supăra/răni/crea tensiuni față de persoana vizată, doar pentru a evita sentimentul de vinovăție și fără a lua în calcul propriile-mi priorități – situație care întotdeauna îmi aduce frustrări, neplăceri și disconfort pentru că fac ceva ce NU îmi doresc. Și cred că majoritatea suntem așa. Cu toții avem slăbiciuni, cu toții (sau majoritatea) ne simțim vinovați să nu cotizăm pentru cadoul colegului ăla cu care nu am schimbat două vorbe dar pentru care trebuie să participăm, că “așa-i frumos, nu?”. Doar nu vrei să fii tu ăla chitros și nesuferit care nu poate dona 30 de lei pentru un coleg. “Păi da dar știi, mai avem încă alți 40 de colegi….” Și donezi. Nu cumva să faci notă discordantă.

Tot ca să nu fac notă discordantă, de multe ori mă trezesc participând la activități pe care nu dau doi bani și aglomerându-mă inutil. Ca să dau un exemplu, la unul dintre fostele mele joburi era imperios necesar să stai peste program. Că aveai treabă sau nu, că mai aveai la ce lucra sau că tăiai frunză la câini pur și simplu, trebuia neapărat să rămâi țintuit scaunului pentru cel puțin 30 de minute după încheierea oficială a programului. Altfel nu erai un angajat dedicat cauzei și deci paria a firmei, huo, mori, dispari.

Voiam să stau acolo încă 30 de minute? Evident că nu. Avea vreun rost să stau acolo? Clar nu. Și să mai fi avut la ce lucra în momentul respectiv, mintea mea era de mult acasă, în niciun caz funcționând ca să producă, producă, producă pentru angajator.

La fel cu lucratul în weekenduri. “Poți?” Nu, nu puteam, de cele mai multe ori aveam alte planuri dar nu puteam să fiu eu aia care spune “nu” unei întrebări oricum adresate inutil și de complezență. Nu aveam cum să spun “nu” șefului.

Acest “nu aveam cum să spun nu”, la prezent sau la trecut, e una dintre cele mai nocive chestii din existența-mi tumultuoasă și probabil cea mai periculoasă scuză pe care o servesc ca să îmi acopăr cumva teama de respingere. Teama de a nu dezamăgi pe cineva, de a nu răni pe cineva, de a nu părea nepoliticoasă sau răutăcioasă, de a nu înfuria pe cineva. Problema este însă că făcând asta, ajung să mă înfurii pe mine însămi și pe termen lung, să acumulez frustrări, ba chiar pierderi (de timp, de bani, de energie, poate chiar de sănătate).

A se lua cazul pozelor de față. Înainte de ele am avut o întâlnire iar după ele, o alta. Era 12 după amiază și deja mă simțeam istovită și cu niciun chef să particip la cea de-a doua. Poate pentru că știam din start că nu vreau să fiu acolo, că am acceptat din politețe și că de fapt, mă doare fix în cot de subiectul întâlnirii. Rezultatul a fost o pierdere de timp și-un disconfort continuu care ar fi putut fi evitat dacă alegeam un simplu “Nu, mulțumesc”.

Pentru acelea/aceia dintre voi care nu vă aflați în situația mea – mișto, sunt chiar invidioasă. Iar pentru cei mai slabi de înger asemenea mie, în căutare de vindecare…aș avea câteva ponturi (da, sunt mai tare pe partea teoretică față de cea practică, dar mă autoeduc – după cum se vede):

1. Fără scuze și completări.

Că e “nu pot” sau că e “nu vreau”,  în final, ideea e că NU. Și dacă e NU, nu trebuie să dai explicații în fața nimănui.

2. Nu amâna răspunsul.

Uneori incerc să o lălăi, doar, doar mi-o veni cheful să fac acel ceva ce îmi displace din start. Asta nu face decât să mă streseze și mai mult și să mă facă să mă simt și mai inconfortabil cu toată situația, ba chiar să simt mai multă vinovăție în eventualitatea în care refuz.

Un răspuns afirmativ sau negativ din start e mult mai sănătos pentru toată lumea.

3. Cunoașteți prioritățile și valoarea timpului tău.

Merită să dormi cu o oră mai puțin că să participi la o întâlnire? Dacă dormi 8 ore pe noapte cu regularitate ori întâlnirea este ceva ce ți-ar putea folosi, ok, go for it. La 4 ore de somn pe noapte și puternice instincte că rezultatul va fi nul, cred că cel mai bine e să faci din alea 4 ore, 5.

4. Nu minți.

Asta se leagă de punctul 1. Nu trebuie să explici nimic, cu atât mai mult să inventezi scuze pentru refuz; nu vor duce decât la și multe sentimente de vinovăție pe care de altfel, încerci să le eviți.

5. Și poate cel mai important, cred că 2 minute de vinovăție sunt mult preferabile în fața unor ore sau chiar zile de neplăceri și disconfort. Încerc să mă gândesc la asta ori de câte ori sunt pusă în fața unei alegeri și ce sentiment superb experimentez atunci când preiau controlul și spun NU 🙂

Voi cum spuneți NU?

[În altă ordine de idei, cred că am o jachetă mișto și-mi place foarte mult de dânsa.]

 

[EN] Something I’ve learned over the last couple of years (and that I’m still working on) is that I can’t please everyone. It’s not doable, neither healthy, no matter how much of a pro people pleaser I’d like to be, no matter how many times I say “yes” when I actually wanna say a big, fat “NO”, no matter how good it feels in the moment, followed by tormenting myself with regret regarding my decision.

The truth is that I constantly find myself involved in some things I don’t want to be part of just because I don’t want to upset/hurt/create tensions with a certain individual, just to avoid feeling guilty and without taking into consideration my own priorities – which always brings me frustrations, inconveniences, and discomfort because I am doing something that I DO NOT want to do. And I think most of us are wired this way. We all have weaknesses, we all (or the majority) feel guilty for not pitching in to get a gift for that co-worker you’ve only spoken to once, but we have to participate because “it’s the thing to do”, right? You don’t want to be the cheapskate asshole that can’t donate $10 for a co-worker.  “Well, you know, we have other 40 coworkers…” And you give the money. God forbid you should strike the wrong note.

On the same note, I often find myself participating in activities I don’t give a crap about and uselessly overloading my schedule. To give you an example, at one of my previous workplaces, it was absolutely necessary to stay at work longer than your schedule. No matter if you still had things to do or not or you would just kill time, you had to stay glued to your desk for at least 30 more minutes after your shift was done. Otherwise, you were not deemed as a dedicated employee, therefore a leech living off the company. Shame on you!

Was I keen on spending an additional 30 minutes at work? Obviously not. Did it make any sense for me to stay there? Clearly not. And even if I had more things to do, my mind was long gone to the comfort of my home and not able to function and produce, produce, produce for the employer.

The same goes for working on weekends. “Can you come in?” No, no I couldn’t. I had other plans most of the time, but I couldn’t be the one that said “no” to a redundant question. I couldn’t say “no” to the boss.

This “I couldn’t say no” whether past or present tense, is one of the most toxic things in my turmoiled existence, and probably the most dangerous excuse that I give out of fear of rejection. The fear of not disappointing someone, of not hurting someone, to not seem rude or mean, to not anger someone. The problem with this behavior is that I end up getting angry with myself and in the long term, to build up on frustration, and even loss (of time, money, energy, maybe even health).

Point in case, the pictures in today’s post. Before taking them, I had a meeting, and after the shoot, I had another meeting. It was noon and I was already feeling exhausted with no wish whatsoever of attending the second meeting. Maybe because I knew from the start that I didn’t want to be there, that I said “yes” out of politeness and that I actually don’t give a rats ass about what happens in that meeting. The result was a waste of time and a continuous discomfort that could have been avoided by simply saying “No, thank you”.

For those of you that can’t relate to my situation – cool, I’m actually jealous. And for those of you who are faint of heart like me, and in search of healing… I have a few tips (yes, I’m much better at giving advice than doing it myself, but I’m learning – as you can see):

 1. No excuses and extra information.

Whether it’s “I can’t” or “I don’t want to”, it’s a final “NO”. You don’t owe any explanations to anyone.

2. Don’t delay replying.

Sometimes, I drag on with the hope that I’ll end up feeling up to the that task I loathe so much. This only makes me stress out more and makes me feel even more uncomfortable with the whole situation, and even make me feel even more guilty if I decline. A positive or negative feedback from the get go is much healthier for all of the parties involved.

3. Know your priorities and what your time is worth.

Is it worth it to lose an hour of sleep and attend that meeting? If you usually get at least 8 hours of sleep or this meeting could be useful to you, ok, go for it. But when you get 4 hours of sleep a night and your instincts strongly suggest this is a bad idea, I think you should probably turn those 4 hours of sleep into 5.

4. Don’t lie.

This ties to no. 1. You don’t have to explain anything, let alone invent excuses for why you are declining; this will only lead to more feelings of guilt, which you are otherwise trying to avoid altogether.

5. And probably most importantly, I think that 2 minutes of guilt are much more preferred to hours or even days of inconvenience and discomfort. I try to think about that every time I am facing a choice and how wonderful it feels when I take control and say “NO” 🙂

How do you say “NO”?

[On another note, I think my jacket is fabulous and I like her very, very much.]

Follow:

6 Comments

  1. Ana
    martie 14, 2018 / 3:49 am

    A, ce bine ca ai adus vorba, pentru ca asta imi da ocazia sa iti spun cu toata taria ca puterea de a spune nu vine, chiar vine in timp. Deci lesson learnt, fii sigura ca nu mai dureaza mult pana cand, frumos si bland, fara rautate sau resentimente, firmly but kindly (si vice-versa) vei sti exact cand sa spui nu si chiar o vei face. Si bonus, te vei simti minunat!! 😉 (nicidecum vinovata…) So, no worries!

  2. martie 14, 2018 / 2:38 pm

    Inteleg perfect ce vrei sa spui 🙂 Ca sa poti spune NU adecvat, e important sa iti cresti stima de sine. Increderea in tine. Atunci cand stii bine cine esti, nu mai ai nevoie sa te gandesti, a stai ca trebuie sa ma explic cumva, sau gandurile tale nu se mai duc by default spre, dar nu vreau, dar cum scap din incurcatura? La munca cu banii, din pacate e peste tot. Depinde si de persoana care cere, daca nu te intelegi prea bine cu el/ea, atunci te vei simti cu musca pe caciula daca nu cotizezi, daca te intelegi bine, la fel, ca nu vrei sa il/o pui intr-o situatie naspa. ce complicata e viata, nu? :)) In plus, de multe ori, trebuie sa inveti sa spui DA tie. Adica, se prea poate sa iti refuzi anumite lucruri si atunci, a spune NU devine complicat, pt ca nu in general, tu nu iti spui tie DA. Cred ca intelegi ce zic.

  3. martie 14, 2018 / 9:45 pm

    Bun subiect! O lunga vreme am avut si eu problema asta, si de multe ori m-am trezit pierzand timp si energie pretioase in situatii care nu doar ca nu imi aduceau bucurie, dar chiar ma frustrau. Dar de la o vreme m-am convins ca astea 2 monede sunt cele mai importante si limitate de care putem dispune, asa ca trebuie date la schimb cu atentie. Si daca aleg sa petrec timp mai mult cu sotul meu, sa ies cu o prietena care ma umple de energie pozitiva, sa lucrez pentru blog sau canalul de Youtube, sau pur si simplu sa ma relaxez eu cu mine, consider ca asta ma ajuta sa fiu de fapt mai generoasa si mai binedispusa atunci cand vine momentul sa dau inapoi celorlalti.

  4. Giurca Florina
    martie 17, 2018 / 9:36 am

    De cand ma stiu am spus NU de cate ori a trebuit si am vrut , sincer nu m.a interesat daca se va supara cineva pentru ca de alegerile mele eu sunt raspunzatoare si eu voi regreta daxa este cazul .

  5. Mihaela T.
    martie 17, 2018 / 11:48 am

    Andreea, felicitari pentru articol ! Si eu simteam si faceam exact ceea ce ai descris tu mai sus. I-am citi si sotului meu postarea ta spunandu-i ca nu sunt singura care am simtit asta.
    Ai descris totul foarte frumos si exact (foarte important).
    Eu am inceput sa aplic “suculentul NU” (ce frumos l-ai numit) de vreo 2 ani. Si da, multe persoane au disparut din viata mea, altele au crezut ca am innebunit subit, ca m-am schimbat peste noapte, ca m-am facut o rea. 🙂
    Faza cu “donatia” pentru cadourile colegilor a fost cireasa de pe tort. Eu am 70 de colegi in caldirea corporatiei. 🙂 Unii dintre ei, nascuti la inceputul anului, “incasau” cadoul apoi nu mai “donau” pentru restul colegilor. Vedeam asta pentru ca mult timp m-am ocupat de colectare. 🙂

    Nu pot sa spun ca m-am simtit bine de la inceput sau ca a fost usoara perioada de inceput a “suculentului NU”, dar usor usor am trecut peste. In final, am ramas doar cu persoanele importante din viata mea.
    In plus, am simtit si eu ce spune Silvia mai sus: timp mai mult impreuna cu sotul meu si am dat startul unor activitati pe care mi le doream de foarte mult timp dar nu aveam….timp. 🙂
    Este foarte bine acum ! Nu-mi vine sa cred cat de toanta am fost si cel mai tare ma oftic ca timpul acela nu-l mai pot recupera nicicum.

  6. martie 27, 2018 / 11:12 pm

    Da, ai o jacheta foarte tare, si mie imi place despre dansa 😀

    Oh, Doamne! Si inca cat de des patesc si eu sa zic da si apoi sa regret. Oarecum m-am mai lecuit dupa ce mi-am luat-o epic in bot ( 2 pneumonii in 3 luni, zona zoster si criza de sciatica, venite dupa o perioada in care am muncit mult pentru altii, practic pe degeaba si bonus, neapreciata munca). Dar e greu, sunt un proiect in desfasurare, sa zic asa. Din pacate cred ca ni se trage din copilarie. Am fost educate sa intoarcem si celalalt obraz si daca vociferam suntem obraznice, chiar daca zicem adevarul, nu? 🙁

    Te pup, ai mare grija de tine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *