María la del Barrio

Photo credits: The tale within a photo

[RO] Treaba poate fi abordată din două unghiuri: ori o luăm dramatic și vă povestesc de obiceiuri mortuare din secolul XX (care interesante ele dar e suficientă drama cu pozele și nici nu vreau să vă deprim), ori vorbesc despre Acasă TV, fără nicio legătură cu ce-am avut în cap la poze.

Hai cu a doua.

Ideea mi-a venit de la imaginea cu trandafirii azvârliți în ochi. Expresia e de cutră 100%, într-adevăr, dar mișcarea m-a dus cu gândul la telenovelele mexicane pe care le urmăream în școală (probabil vreo scenă isterică). Aveam vreo 7 ani când a apărut postul Acasă, fără calculator, telefon ori alte device-uri șmechere, astfel încât singura metodă de divertisment electronic era televizorul. Iar la televizor, la ce să te uiți: desene și Acasă TV (Da știu, Teleenciclopedia. E bine și cu Teleenciclopedia doar că aș mânca ce nu trebuie să spun că mă interesa mai tare vocea lui Florian Pittiș decât a Marimar-ei, 7 ani având).

Nu mai am televizor de câțiva ani încoace și deci nu sunt calificată să trag concluzii pentru prezent dar în vremea copilăriei mele, Marimar/Sărmana Maria/Înger Sălbatic și Betty cea urâtă erau literă de lege. Mai erau și altele, muuuulte telenovele mi-au trecut prin fața ochilor (unele cu adevărat imbecile, altele mai spălate – cele braziliene, de exemplu) dar în 99% din cazuri, subiectul era același: ea săracă, el bogat, ea frumoasă, el frumos, buni la inimă amândoi și tot universul împotriva lor. Plus, întotdeauna o cutră sau un cutru care să le stea în cale 98 de episoade până se împacă în al 99-lea și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Ah, iar pe parcurs ea află că e Paris Hilton sau oricum, moștenește ceva mult ori câștigă la loto și astfel se rezolvă și buba discrepanței dintre clasele sociale.

Super previzibil, super clișeic și super repetitiv dar să dea naiba dacă ratam vreodată ocazia de a-o vedea pe Marimar cum se smiorcăie. A doua zi oricum era subiect de discuție în pauzele dintre mate și geogra dar cred că ce ne/mă mâna în a urmări telenovelele astea era sentimentul de siguranță pe care-l trăiam în momentul în care totul se termina cu bine.

Le-a luat casa foc? Nu-i nimic, în cel mai rău caz câștigă la pacanele și-și iau minim trei mai mari.

A murit nașa mare acum 10 ani? Ești tu fraieră, n-a murit deloc. Trăiește, e foarte bogată și de fapt stă la 3, deasupra ta (a protagonistei). Acum știi cum pisici de-ți intrau bancnote de 100 pe geam când tu n-ai nici bec la baie.

Embarazada? Tot răul spre bine! El te urăște cu pasiune dar nu te teme, standardele înalt morale îl vor obliga pe Gigel să te ia de soață iar tu nu vei mai vinde merdenele în piață.

Și tot așa. Oricât de cruntă ar fi fost situația, întotdeauna exista scăpare, chiar dacă naivă și caraghioasă până la cer, dacă stau să mă gândesc acum. Și dacă poate aia (orfană, slută și fără bani să treacă strada) să se transforme peste noapte în Kate Middelton, sigur poți și tu să câștigi mâine la pufuleți.

Cu outfitul meu…ce să….zic. Vintage tot, cu excepția pantofilor.

Cred că mai mult mă apropii de Downton Abbey și Mad Men decât de Natalia Oreiro în Înger Sălbatic dar trebuie să recunoașteți că măcar de-un pui de Soraya tot aș fi pus-o:

Cine, mă, isterică? Noooooooo. Cred că așa s-a gândit și băiatul ăla cu papion.

[EN] We can approach this situation from 2 different angles: either we go all out on drama and I tell you about mortuary customs in the 20th century (which are interesting but the outfit’s got enough drama and I don’t want to depress you), or I can talk to you about Telemundo with no connection to the vibe of these pictures.

Let’s do the second one, shall we?

The idea came to me from the photo with the roses thrown to your face. The facial expression is 100% resting bitch face, but the movement made me think of the Mexican soap operas that I used to watch when I was a child (a hysterical scene most likely). I was about 7 years old when the soap opera craze started, and with no computer, smartphones or any other modern devices, TV was the only electronic entertainment we got. And what else are you gonna watch on TV besides cartoon and soaps (Yeah, I know, what about Discovery. Discovery is all fine and dandy, except I would be lying if I said that, as a 7-year-old, I was more interested in hearing Steve Irwin talk rather than Marimar).

I don’t own a TV for several years now, so I can’t speak for present times, but when I was growing up, Marimar/Humble Maria/Muñeca Brava and Ugly Betty were the gospel. And there were many others, I’ve watched a looooooot of soap operas (some downright retarded, others a bit more elevated – like the Brazilian ones, for example) but in 99% of the cases, the plot was the same: a poor her, a rich him, a pretty her, a handsome him, both kind-hearted and the entire universe against them. Plus, there’s always a bitchy villain that constantly sabotages their fairytale for 98 episodes until they makeup in the 99th and live happily ever after. Oh, and in the meantime, she finds out she’s Paris Hilton or she’s a lost heiress, or wins the lottery and that’s how the social class gap between them closes.

Super predictable, cliche and repetitive but I’d be damned if I ever missed the chance to see Marimar whine. This would be the hot topic in between school breaks the next day, but I think that what drove us more to watch these novelas was that feeling of safety we would experience with every happy ending.

Their house burned down? No worries, worse case scenario they hit the jackpot on a slot machine and buy at least 3 bigger houses.

Their godmother died 10 years ago? You’re a fool, she’s not anywhere close to being dead. She’s very much alive, very rich and your upstairs neighbor. Now you know how the hell you always got $100 bills flying in your window when you can’t even afford a new light bulb in your bathroom.

Embarazada? Here’s the silver lining: he may hate your guts, but worry not, his high moral standards will make Carlos marry you and you will be able to retire from your failed career as an exotic dancer.

And so on. No matter how bad the situation, there was always a way out, even if it was naive and silly if you come to think of it. And if she can (either orphan, ugly, poor or all of the above) miraculously transform overnight into Kate Middleton then surely you can win a free soda.

What can I tell you about my outfit… all vintage except for the shoes.

I think I’m rather channeling more Downton Abbey and Mad Men vibes rather than Natalia Oreiro in Muñeca Brava but you have to admit I’d be a kickass Soraya:

What, hysterical? Nooooo, never! I think those were the exact thoughts of the bowtie dude.