(Choies top, thrifted Cacharel pants, vintage bag, Asos shoes, vintage umbrella)
Mai întâi, să ştiţi că sunt foarte înaltă. Foarte. Înaltă. Sunt această Sharapova pe trecerea de pietoni, udă pe spate, cu buclele terciuite de ploaie. Pentru că aşa se nimeresc pozele la mine, în general cu impedimente şi scenarii anevoioase.
În al doilea rând, aş încerca să vă transmit atmosfera. Plutea în aer un miros extraordinar de plăcut şi răcoros, de tei şi ploaie. Plouă mult în Bucureşti în ultima vreme dar sunt ploi calde, romantice aş spune (îmi plac până şi mie care am oroare de frig). Şi partea cea mai mişto e că se golesc străzile. Mai ales când am făcut eu pozele astea, abia a trecut un rătăcit pe acolo. În rest, nici ţipenie de om. Ştiu că sună a boemo-tâmpiţel/siropuri dar e plăcut să te plimbi prin ploaia aia, în linişte. Nu locuiesc în cartierul de baştani în care am pozat dar cred că e splendid să trăieşti acolo. Sunt parcuri şi construcţii vechi la tot pasul iar arhitectura e atât de făină că merită să te duci doar ca să caşti gura.
Pentru asta m-am şi dus. Sunt îmbrăcată comod, în pantaloni thriftuiţi Cacharel, cu o bluză (sau maiou?) care nu cere sutien (ori pântec plat), cu sandale de pânză (pe care da, le-am murdărit, dar care îmi adăugă doi fantastici centimetri la deja exagerata înălţime de 1,64 – v-am zis că sunt Sharapova) şi accesorii vintage, geantă şi umbrelă.
În altă ordine de idei – că n-am profunjimi sau sentimente metafizice azi (respiră, ştiu că se scrie cu z, nu cu j), voiam să vă zic de nişte filme pe care le-am văzut în ultima vreme. Majoritatea mişto şi încă unul care m-a plictisit. Adică Haos la Versailles. L-aţi văzut? Eu am făcut eforturi supraomeneşti să n-adorm. De fapt, am simţit nepotriviri încă de când am citit sinopsisul. Singurul motiv pentru care m-am uitat e Kate Winslet – îmi place mult de actriţă şi am sperat că scoate ceva din filmul ăla.
Dară nu, fiasco total în cazul meu. Dacă l-aţi văzut, să-mi spuneţi şi mie cum vi s-a părut. Posibil să fie o problemă la mine fiindcă nu mă pasionează genul.
Din seria filme care mi-au plăcut, am văzut aşa: Femeia în Aur (Woman in gold), Suita Franceză (Suite française) şi Labirintul minciunilor (Labyrinth of Lies). Nu pot să fac un top, mi-au plăcut la fel de mult. Interesant că toate au în comun tema celui de-Al Doilea Război Mondial – chit că acţiunea se petrece în timpul, la 20 de ani sau la 50 de ani după catastrofă.
Primul (Femeia în Aur) e uşor comic şi naiv din punctul meu de vedere (final fericit, glumiţe, drăguţenii, siropuri şi o Helen Mirren grozavă – şi de ea îmi place foarte mult!) dar povestea e frumoasă, mi-a plăcut scenariul, mi-a plăcut realizarea, final previzibil, toată lumea-i fericită. Bine pa, mi-a plăcut.
Suita Franceză şi Labirintul minciunilor sunt sumbre. Ultimul e nemţesc, deci vorbesc ăia numai de şniţel şi şvaiţer acolo – ceea ce înseamnă că pentru mine se termina din secunda 2, dacă n-aveam subtitrare. În orice caz, faptul că au folosit limba germană şi actori nemţi mi s-a părut foarte potrivit, ţinând cont de context. Parcă m-am simţit şi mai vârâtă în atmosferă din cauza detaliului ăsta. Povestea priveşte procesele de la Nürnberg şi criminalii de război (nu e nimic sângeros în film, scene propriu zise – maxim să vă cutremure poveştile dar nu veţi vedea sânge întins pe pereţi) şi dacă nu era introdusă şi o tâmpită poveste de dragoste (care nu avea ce să caute în aşa un film!, din punctul meu de vedere), cred că ar fi fost de 5 ori mai bun. În orice caz, foarte interesant. Mi-a plăcut, recomand.
Suita Franceză e cu acelaşi Gigel care a jucat şi în Haos la Versailles, diferenţa fiind că în ăsta nu mai pare nesigur pe orientarea sexuală. În ăsta, chiar mi-a plăcut rolul făcut şi în ciuda izului romantic, m-am uitat cu entuziasm până la final, m-a emoţionat şi plăcut impresionat. Filmul e inspirat din cartea cu acelaşi nume iar acţiunea e plasată în Franţa ocupată de nemţi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. O ea franţuzoaică (Michelle Williams) se îndrăgosteşte de un el neamţ (Gigelul de mai sus), în cel mai nefericit context posibil. Ea măritată, soţul e pe front, ea locuieşte cu soacră sa. Soacră sa, cutră. Gigel e repartizat să locuiască în casa celor două (imaginaţi-vă tensiunea) şi între cei doi se înfiripă mare amor, mare. Asta aşa, pe scurt. Fundalul şi circumstanţele sunt mult mai interesante decât acţiunea în sine. Nu vă zic cum se termină, mai bine vă uitaţi. Sau şi mai bine, citiţi cartea. Ceea ce fac şi eu acum.
Voi la ce vă mai uitaţi? Ceva recomandări? 😀
