(Sheinside dress, Zara necklace)
M-am simţit foarte princessy îmbrăcată în rochia asta albă…Şi adevărul e c-ar fi fost cam de porc s-o pozez printre betoane bucureştene. Straiele de genul ăsta nu sunt făcute pentru aşa ceva. Poate nici pentru palate ticsite de turişti (nu mai spun câte duble am tras până când au dispărut toţi nemţii, austriecii, francezii, polonezii, italienii şi americanii din cadrele mele perfecte) dar exceptând frigul crâncen (deh, munte – chiar şi-n august) şi locaţia un pic prea departe de civilizaţie pentru gustul meu, rochia mea s-ar bucura nespus să domicilieze pe str. Peleşului, nr. 2, 106100, Sinaia, jud. Prahova. Also known as Castelul Peleş.
Ce e amuzant e că n-am reuşit niciodată să-i calc în interior, deşi grădinile i le-am vizitat de cinci sau şase ori. De fiecare dată când am ajuns, era închis. Inclusiv acum. Iar de data asta, tot a fost nevoie să vin în două zile separte până să-mi închei socotelile cu dantelata din imagini.
E frumos tare acolo. Şi calm, în ciuda gălăgiei, paznicului paranoic şi a fetelor cu coşuleţe de zmeură. N-aş fi vrut decât să mă lase nea Caisă ăla de la BGS să mă întind pe iarbă cu un astfel de coşuleţ şi să zac acolo până trece soarele şi vine ursul să mă mănânce,cu zmeură cu tot. Btw, am văzut un ditai ursul. Noaptea, chiar pe aleea ce duce spre Peleş. Scotocea frenetic într-un tomberon pe care l-a şi dărâmat şi scos din ciment de altfel. Înţeleg că sunt ceva perfect normal pentru braşoveni, dar pentru d’al dă mine şi alţii veniţi dă la capitală, păroşenia aia mătăhăloasă părea aproape drăguţă. Exotică sigur. Aproape că-l vedeam de la geamul camerei de hotel. Simţise probabil că e rost de rochii prinţeseşti la etajul 1. D’aia dădea târcoale. Sunt convinsă.
Aşa ceva? Nici la Peleş nu scapi de divenie suferindă.
