Da’ nu vrei tu o fustă de piele?

(vintage skirt, Oasap sweater, H&M jacket, Koton faux fur vest, Topshop booties, New Look bag, H&M tights, sunglasses, necklaces and rings)

Pai da, bună, mă! Şi la mulţi ani!
Ce faci fetilii? Cum v-aţi petrecut de Revelion?
Neavând posibilitatea să plec la Buzău (pentru că viaţa e mişto şi a trebuit să lucrez şi pe 24 şi pe 31 şi chiar şi azi sunt la muncă), eu am rămas în Bucureşti. Cu Madalina şi alţi prieteni, am organizat o mică petrecere în a noastră sufragerie. Ticsită de haleu de care nu prea s-a atins nici dracu (mâncarea de altfel fiind pregătită de ei; eu 1 că am lucrat şi 2, mâncam chipsuri dacă stăteau în baza mea, la cât îmi place mie să gătesc), cu vodka încă rămasă pe podea şi cărţi de joc împrăştiate ici-colo, sufrageria noastră a găzduit hlizeală, dans, paiete şi-o fustă cloş, un turc şi-o finlandeză (finlandeza fiind vodka, dar turcul, turc! As in real people, you know).
Mă rog mă rog mă rog, poze n-am prea făcut să vă arăt, dar că idee, fusta mea a ocupat juma’ de cameră. Logic. Spre deosebire de asta gri pe care am primit-o recent. Cred că am vociferat eu o dată mai demult despre fustele astea de piele – care chiar îmi plac foarte mult şi pe care le colecţionez, iar una dintre gagicile cititoare a fost suficient de drăguţă cât să-mi trimită un mesaj vis a vis de ele. Da’ nu vrei tu o fustă de piele? Că eu n-o port şi ţi-o trimit dacă vrei. Which was extremely nice, might I add. De regulă sunt paranoică la fazele astea, adică lumea nu prea face astfel de gesturi în schimbul a NIMIC şi deci, mesajul Roxanei mi s-a părut incredibil. A mai durat ceva vreme până am intrat practic în posesia ei (a fustei, that is), eu fiind la Bucureşti iar fusta la Buzău, dar de vreo săptămână suntem împreună. Dânsa şade frumos pe umeraş în dulap iar eu o mângâi ori de câte ori am ocazia. Că e moale şi plăcută la atingere. Mulţumesc mult, Roxana! :*
În altă ordine de idei, să vedeţi ispravă. Nu nu, e wise as fuck.
Deci veneam eu o dată, cândva, spre casă. Nu singură, ci cu o colegă de la muncă. Şi vorbeam. Despre Kant bineînţeles, dar pe lângă asta, îi spuneam ce mă ofticăbijuteriile astea de la H&M, Asos and stuff, că oxidează prea repede. Coclesc, bre. Şi mai şi lasăverdeaţă d’aia pe piele. Şi ce zice colega, păi dă-le boss cu lac! Lac? D’ăla de unghii? Întreb eu. 
D’ăla. Că nu mai coclesc aşa repede, pe testate.
Bon. Am băgat la cap şi peste ceva timp, mă duc la peaţă să iau lac. Am luat 3 sticle, să-mi ajungă pentru toate gablonţurile. Şi mă pun pe treabă. Pictez eu un colier…mai fac şi-un inel…hai şi-o brăţara…şi deja mi se luase. Mă plictisisem teribil şi nu mai aveam chef deloc dar dacă tot am început treaba, zic să termin. Şi ce fac. Iau mare castron mare, vărs toate 3 sticlele în el şi var toate bijuteriile acolo. Pe rând. Le las un pic şi le pun la uscat. Şi gata, am rezolvat chipurile. Am rezolvat pe dracu. Inelele au fost ok şi în principiu ce n-avea zale/închizători sau alte alambicaturi, la fel, dar pentru alea de aveau…mamă. Mamă, stai şi chinuie-te să le desfaci. Bagă acolo grupa mare cu patent şi cu cuţite. Le-am dovedit într-un final. I-am povestit şi colegei ce ispravă am făcut. A fost foarte mândră. Asta după ce şi-a revenit din râs. Era leşinată doar.
Hai că-i bine aşa, taci.

Distribuie:

Looking for Something?