The Moody Blues – Nights in White Satin
http://embed.trilulilu.ro/muzica-blues/the-moody-blues-nights-in-white-satin-33
http://embed.trilulilu.ro/muzica-blues/the-moody-blues-nights-in-white-satin-33
Nu sufăr de claustrofobie dar am avut dintotdeauna bucurii la spaţii mari, înalte, luminoase, cu ferestre generoase şi parchet din lemn masiv. E probabil al doilea, dacă nu chiar primul lucru pe care îl caut când mă documentez spre noi domicilii (ştim cu toţii de câte catraliarde de ori m-am mutat de când sunt în Bucureşti; şi tot nu-s mulţumită nici în prezent). În fine, nu vreau să discut despre parchet, recte lemn sub picioarele goale. Mi se trage, poate, de la plimbarea din postarea anterioară, sau sunt doar geloasă pe pernuţele Lirei (pisica cu ochi albaştri), întotdeauna desculţe. Însă visele mele imobiliare cam în asta se concretizează. Eventual clădiri din alea cu bulină, cum îi place cuiva să facă mişto de mine: cu cât e riscul seismic mai mare, cu atât vreau mai mult să mă mut acolo.
Întâmplarea face că m-am nimerit recent într-un anturaj plasat în asemenea locaţie – nu neapărat cu bulină, casa asta nu cred că e gata să cadă pe noi. Există în principiu ca să mă oftice pe mine. Pe două etaje, şi-un pod cu istorie, fix în buricul târgului. Lira acolo domiciliază, spre oftica mea (yes, I’m jealous pe culcuşul şi pernuţele unei pisici) – care a zis că mă primeşte la ea, după calorifer. Mai am doar de convins un babette coquette că am 12 ani şi merit a fi înfiată şi gata, m-am scos, mă mut la conac.
Vise.
Am purtat o rochie Zara, cercei vintage de la Vintage Bazaar, sandale Zara şi habar n-am de unde e brăţara.
Melodia e one of my all time favorites. Din ’67.
