Până la Jay-Z

Ieri a fost o zi a interogatoriilor. De două ori dacă am copii, o dată dacă sunt însărcinată, de alte două “cine-i domnul?” și inc-o dată somată să recunosc CĂ mi-am injectat în buze. CE mi-am injectat, încă nu știm, dar cum altă treabă n-am în viața asta decât să mă plastifiez, na, recunosc. Toată viața mi-am dorit să fiu Jay-Z.

Până la Jay-Z însă, când eram copil îmi doream să fiu (ca) Mona. Nu Mona asta, nu.

Mona e o mătușă (două am toate și una e Mona). Pe atunci își purta părul într-o coadă lungă, împletită, neagră (că de aici m-a bușit asocierea cu postarea de azi, deși coada mai modestă în cazul meu), avea sandale cu toc cui (imposibile la cei 6 ani ai mei) și pantaloni evazați, galben lămâie. Îmi aducea ouă Kinder când venea la Buzău, de la facultate, din București, iar când eram și mai mică (mică, de abia renunțasem la scutece – no pamperși pe vremea aia la magazin), mergeam la adunat castane pe bulevardul mare din Buzău. Spre disperarea bunică-mii, fericită cu găletușe de castane prin toată casa.
Erau vremurile când citeam revista “Licurici”. Habar n-am dacă mai există sau până când a ființat dar îmi amintesc că tot Mona mi-o cumpăra. Într-un an, chiar participasem la un concurs. Și culmea, câștigasem o bălărie (premiul 2, dacă-mi amintesc corect). Un set de crose parcă, ceva din lemn, colorat frumos, a cărui utilitate n-am priceput-o nici până în ziua de azi.
În 2016, Mona nu mai are coadă. Bunica mea e castane-free, Kinderul s-a transformat din ou în felie de lapte iar eu mă port cu împletituri, la Esplanadă în Iași, 20 de ani mai târziu.
Postul de azi nu e despre modă. Îmi place să cred că blogul meu nu e (doar) despre modă.
Postul de azi e inspirat de o femeie care m-a educat, îndrumat, învățat și bucurat din puținul unei studente la Politehnică, la început de anii ‘90.
Postul de azi e pentru mine, o rememorare a ce contează.
Și pentru Mona, fără de care aș fi rămas corigentă la matematică dintr-a 5a până-ntr-a 10a.