(Coast skirt, Uniconf top, Betsey Johnson shoes, vintage Thierry Mugler blazer, vintage hat, purse and hat box)
Zilele trecute mi-a apărut în feedul de Facebook o poză de pe pagina unei vedete din colecţia ei de haine sau ceva aşa, ideea fiind promovarea unei rochii create de dânsa. Rochia mişto, o croială frumoasă pe lângă corp, detalii discrete, de lungime cam până sub genunchi. Mie mi-a plăcut, era elegantă şi de bun gust. La poza cu pricina, primul comentariu era de la o duduie şi suna cam aşa: „da, frumoasă rochia dar cam lungă, noi astea tinerele purtăm mai scurt, măcar până la jumătatea coapsei dacă era”. Eh…cu riscul de a o oripila pe pisi cu pricina, I beg to differ. Şi ce e mai amuzant e că ţinuta chiar îmi aminteşte de anii liceului, când eram mai tânără (deci teoretic „purtam mai scurt, măcar până la jumătatea coapsei dacă era”, nu?). Ce să vezi, nu.
Probabil la ani lumină distanţă ce e în pozele astea şi ce purtam de fapt în liceu dar elementul comun, despre care spuneam mai sus că îmi amintesc, elementul comun este cromatica. Mă scăldam într-un negru şi-o depresie coloristică de zici că eram minim Will Smith în Men în Black. Eu de altfel fiind foarte veselă şi plină de viaţă dar deh, aşa erau vremurile, anturajul şi mai ales muzica pe care o ascultam şi simţeam nevoia s-o şi „port”. Tricouri largi şi lungi, unele până la jumătatea coapsei – ha, ce să vezi,- de regulă imprimate cu Led Zeppelin sau Metallica, trântite pe deasupra unor pantaloni tot negri, fără o formă bine definită care per total, făceau casă bună cu multele brăţări de piele şi creionul negru de sub ochi. În capul meu, eram bine, nici nu mă interesau prea tare hainele ori domnişoreala – cel puţin în primii ani de liceu. Ulterior am „răbufnit” într-o mare de culoare iar facultatea cel puţin (o parte din ea documentată pe blogul ăsta), am avut grijă s-o desfăşor în cele mai dilii outfituri posibil. La deschidere, intrasem ultima în sala ce reunea întreagă serie din care făceam parte (vreo 200 de oameni aproximativ) iar cei prezenţi, neştiindu-mi numele, m-au reţinut după…şosete. Căci în prima zi de facultate, m-am dus cu pantaloni suflecaţi, şosete verzi în sandale maro, decupate bine (să se vadă şosetele!), cu toc gros şi platformă. Au urmat câţiva ani de zbucium stilistic (păr tuns scurt, băieţeşte, sacouri cu umeri pluşaţi din anii ’80, tocuri groase şi înalte, cloş, muuuuult cloş) ca în prezent să ajung în cel mai coerent şi personal punct în care am fost vreodată. Adică AŞA.
Îmi imaginez că stilul nu e uşor digerabil pentru toată lumea (nu mă aştept să fie şi nici n-o să-mi cer scuze pentru el) însă am descoperit că îmbrăcată aşa mă simt mult mai EU, mai autentică şi mai feminină comparat cu o pereche de blugi, de exemplu. Nu cred că feminitatea stă într-o cârpă dar categoric ajută 🙂
M-am inspirat din stilul Monicăi Bellucci şi campania din 2013 Dolce & Gabbana (o obsesie curentă), unde am văzut cele mai frumoase rochii şi dantele din ultimii ani (poate doar cele vintage să-mi placă mai mult sau la fel de mult). Aşa ceva? Mai am de tras până la D&G, până una alta mă descurc şi cu Uniconf – o alternativă la super preţ pentru topul dantelos al Monicăi. Al meu e chiar ‘eftin, 31 lei, dintr-un material moale (nu zgârie, yes!) şi vine şi pe alb (îl am şi pe ăla). Le găsiţi aici. L-am alăturat unei fuste înfoiate de la Coast, care din păcate nu cred că se mai găseşte în varianta asta (deşi similare sunt de găsit aici), unei jachete vintage Thierry Mugler croită splendid (o altă obsesie din facultate ce continuă şi azi) şi accesoriilor aproape de o vârstă cu…mamaia. La propriu.
Povestea în care joc e în capul meu, o referinţă subtilă la anul în care am venit în Bucureşti, îmbrăcată ciudat, cu valiză şi-un laptop, gata să îmi fac un rost.
Cum am spus şi pe Facebook, mama (CLAR) ar fi de acord 🙂 Şi mamaia.
Probabil la ani lumină distanţă ce e în pozele astea şi ce purtam de fapt în liceu dar elementul comun, despre care spuneam mai sus că îmi amintesc, elementul comun este cromatica. Mă scăldam într-un negru şi-o depresie coloristică de zici că eram minim Will Smith în Men în Black. Eu de altfel fiind foarte veselă şi plină de viaţă dar deh, aşa erau vremurile, anturajul şi mai ales muzica pe care o ascultam şi simţeam nevoia s-o şi „port”. Tricouri largi şi lungi, unele până la jumătatea coapsei – ha, ce să vezi,- de regulă imprimate cu Led Zeppelin sau Metallica, trântite pe deasupra unor pantaloni tot negri, fără o formă bine definită care per total, făceau casă bună cu multele brăţări de piele şi creionul negru de sub ochi. În capul meu, eram bine, nici nu mă interesau prea tare hainele ori domnişoreala – cel puţin în primii ani de liceu. Ulterior am „răbufnit” într-o mare de culoare iar facultatea cel puţin (o parte din ea documentată pe blogul ăsta), am avut grijă s-o desfăşor în cele mai dilii outfituri posibil. La deschidere, intrasem ultima în sala ce reunea întreagă serie din care făceam parte (vreo 200 de oameni aproximativ) iar cei prezenţi, neştiindu-mi numele, m-au reţinut după…şosete. Căci în prima zi de facultate, m-am dus cu pantaloni suflecaţi, şosete verzi în sandale maro, decupate bine (să se vadă şosetele!), cu toc gros şi platformă. Au urmat câţiva ani de zbucium stilistic (păr tuns scurt, băieţeşte, sacouri cu umeri pluşaţi din anii ’80, tocuri groase şi înalte, cloş, muuuuult cloş) ca în prezent să ajung în cel mai coerent şi personal punct în care am fost vreodată. Adică AŞA.
Îmi imaginez că stilul nu e uşor digerabil pentru toată lumea (nu mă aştept să fie şi nici n-o să-mi cer scuze pentru el) însă am descoperit că îmbrăcată aşa mă simt mult mai EU, mai autentică şi mai feminină comparat cu o pereche de blugi, de exemplu. Nu cred că feminitatea stă într-o cârpă dar categoric ajută 🙂
M-am inspirat din stilul Monicăi Bellucci şi campania din 2013 Dolce & Gabbana (o obsesie curentă), unde am văzut cele mai frumoase rochii şi dantele din ultimii ani (poate doar cele vintage să-mi placă mai mult sau la fel de mult). Aşa ceva? Mai am de tras până la D&G, până una alta mă descurc şi cu Uniconf – o alternativă la super preţ pentru topul dantelos al Monicăi. Al meu e chiar ‘eftin, 31 lei, dintr-un material moale (nu zgârie, yes!) şi vine şi pe alb (îl am şi pe ăla). Le găsiţi aici. L-am alăturat unei fuste înfoiate de la Coast, care din păcate nu cred că se mai găseşte în varianta asta (deşi similare sunt de găsit aici), unei jachete vintage Thierry Mugler croită splendid (o altă obsesie din facultate ce continuă şi azi) şi accesoriilor aproape de o vârstă cu…mamaia. La propriu.
Povestea în care joc e în capul meu, o referinţă subtilă la anul în care am venit în Bucureşti, îmbrăcată ciudat, cu valiză şi-un laptop, gata să îmi fac un rost.
Cum am spus şi pe Facebook, mama (CLAR) ar fi de acord 🙂 Şi mamaia.
http://usa-onlineprednisone.net/ – usa-onlineprednisone.net.ankor salbutamol-ventolin-buy.net.ankor http://online-viagracanada.net/