Pisică mai ţanţoşă există? I think not.
(vintage shirt, vintage Cacharel pants, vintage scarf, Jeffrey Campbell shoes)
Pe vremea când încă era liliac iar eu eram la Buzău (acu’ câteva săptămâni adică), făceam pozele astea. Am Alzheimer mă, ce vreţi. Şi proastă organizare dar trecem peste.
L-aţi văzut pe Rumburak în poza a patra? Uită-te tu la el cum stă. Cu pieptu’ ăla umflat aşa, zici că-i minim o arătare d’aia în dizgraţie de la Capatos (să mă ierte cat pentru comparaţie). Mândru ca un soare, falnic ca un zmeu şi tare ca un munte, Rumburak e…un tembel. E aşa de tembel că în fiecare zi când sun la Buzău, întreb dacă n-a murit, dacă e în viaţă, respiră, ce face idiotănăn?
Cea mai retardă pisica ever, n-are niciun stres dacă te aşezi pe el, n-are nicio problemă dacă-l călăresc căţeii şi clar, e cel mai relaxat când cade de pe casă. Yes, a căzut de pe casă de vreo 3 ori până acum. Casa având aşa vreo 2 etaje gen. E bine sănătos însă, n-are nici pe dracu’. Pe de altă parte, Rumburak e un iubăreţ. Iar mie aşa îmi plac pisicile. Cât mai tembele şi pufoase posibil, drăgălăşenii cu blană, torcăitoare la cea mai mică atingere şi cu ochi mari, rotunzi.
Ca să ne înţelegem, Rumburak e ăsta:
Când eram eu mică (adică prin anii ’90), mă uitam cu maică mea la Arabela, ăsta fiind un serial ceh pentru copii. Arabela era o mare fiţă de prinţesă, curtată de Rumburak – adică pokemon ăla cu guler de vi l-am arătat mai sus. Pokemon avea puteri magice iar maică mea îmi făcuse pelerină ca a lui şi se prostea cu mine prin casă într-un joc de roluri. Nu mai reţin mare lucru dar era frumos serialul şi aşa clişeic cum sună, a rămas o amintire plăcută a copilăriei mele. Prin urmare! Când a apărut păroşenia asta neagră şi ţanţoşă, am zis clar, boss, pe tine Rumburak te cheamă!
În altă ordine de idei, va place eşarfa mea? Am eşarfă mişto? E mişto eşarfa mea? E fiţă sirenilii alea? E sau nu e? Uitasem de ea, am multe d’astea la Buzău şi n-apuc să le port. În principiu pentru că eu nu prea port eşarfe (decât legate în păr) dar îmi plac, şi le colecţionez… Purtată acilea cu vintage/second hand din cap până-n picioare (mai puţin pantofii că deh, guilty pleasures). Pantalonii sunt nişte Cacharel vintage, eşarfa vintage şi ea, iar cămaşa e cea mai vintage dintre vintage, a fost a bunică mii acu’ vreo 40 de ani şi dacă nu mă înşel, a purtat-o la nunta alor mei. N-am fost acolo (doh) dar am un soi de nostalgie plăcută pentru ea, e aşa…într-un fel.
În ce hal mă oftică bunică mea că şi-a aruncat mare parte din haine. Mai am câteva piese dar foarte puţine. La fel şi mama. Asta o arde numa’-n taioare oricum şi ce mai am de la ea, sunt câteva fuste cloş (de care face mişto ori de câte ori le port) şi nişte pulovere tricotate manual. M-ar fi interesat însă dacă mai rămânea ceva de la străbunica, adică madam de mai jos:
N-am cunoscut-o dar pare bine aşa pentru cineva de la început de secol XX. Mă-sa în schimb (sau bunică-sa, e posibil să fi fost bunică-sa aia din poză), mă sperie în draci. Dac-o vedeau aia din The Grudge, protagonistă o făceau. Brr, creepy eşti, dude.
