(Lee Cooper jeans, Topshop booties, vintage Escada jacket, thrifted shirt, River Island bracelets)
Cam deloc. Bucurestiul nu prea feels ca niciun home, oricat m-ar momi el cu energia, cu freamatul, cu insomnia, cu noul si modernul, Cu un cântec de sirena, Lumea-ntinde lucii mreje. Bai sireno, care esti tu sirenă.
Cand ma busise printr- a9a indragosteala cavernoasa de-un baiat din Bucuresti, si-aveam mintile sucite si-aveam senzatia CA Cade luna pă pamant, daca nu ajung macar la lună sa-i pup ochelarii [(in my book, smart is definitely sexi(er)!], capitala era asa…ceva…din alta lume. Sună stupid si stiu, lumea o arde cu Paris, suntem snobi pana-n maduva, e cu glamour si macaroons, nu cu Herastrau si Unirii, dar pentru mine, acum 7-8 ani, Bucurestiul era Dumnezeu. Si cat de repede treceau zilele acolo. Si cat de captivant era. Si cat de rau imi parea cand trebuia sa ma intorc acasa. La Buzaul meu vetust, mic si plicticos, unde nu se intamplă niciodata nimic (bine hai, de Craciun vine Benone sa ne spuna cum o ardea el cu morarita), Buzaul dupa care jinduiesc acum.
Unde am pisici (seriosi, importanti, protocolari, cu mutre de vitel ca ăsta)…
Unde culeg fructe din curte…
Iar cateii isi fac parul permanent
Unde staniolu’ s-arată fustă
Si toamna-i chiar mai aurie
Mai rosie
Si albastra
Cu arome de gutui
Dovleci si cozonaci (pregatiti de cea mai perfectă buni ever)
Unde se doarme purceleşte,
Se sclipiceşte,
Se pisiceşte,
Si se iubeşte 🙂
Iar bossul boşşilor e Rumburak, atotputernicul de pe unitate.
Mda. Mi-e dor de acasă.
