And this is how we blog, ladies and gentlemen. Meet my balloons, my fluffy bun and my sequin pillows, in my comfy bed, now home for the newest member of the family, Tiramisu the cat!
Hello.
La mine în casă mereu se întâmplă chestii. Casă…impropriu spus, fiindCĂ CAsă sună aşa a domiciliu stabil, acasă gen care e acasă de nişte timp. Eh, this obviously doesn’t happen in Andreea’s world. Poate vă amintiţi de câte ori am zis în anii ăştia de când sunt în Bucureşti că m-am mutat. De MULTE ori. Cât am fost în facultate am stat singură în chirie, începând cu o casă genial de mişto dpdv architectural, construită pe la începutul secolului XX şi mobilată somptuos în stil Ludovic (da, atât de mişto!) până la ultima dubioşenie (care costa şi o căruţă de bani) undeva prin Militari. Lucky for me, am plecat de acolo din Octombrie şi m-am mutat după cum v-am mai povestit cu Madalina (prietena din copilărie care s-a întors în Ro anul ăsta, bla bla bla) şi alţi cunoscuţi espagnoli d’ai ei. Iniţial a fost unu (tembel băiat). A plecat înapoi la măsa în Murcia după o lună. Apoi a venit al doilea. Ăsta şi-a rupt picioarele şi-a plecat şi el înapoi la măsa în Madrid luna trecută (ce să vezi, sistemul sanitar din România i-a cam dat m…multă dragoste, multă dragoste i-a dat). Iar acum, avem desigur chiriaşi noi! De data asta fără espagnoli, ayayayay, ci românaşi compatrioţi d’ai noştri. Vă prezint aşadar pe cel mai june membru al familiei, Tiramisu aici de faţă, mascul feroce, porno star în devenire, asistent personal al subsemnatei în ale bloggăritului. E la noi de o zi jumate, pufos, blănos şi gras cum îi şade bine unei feline domestice. Nu-i al meu dar îl considerăm bun comun. Şi-l tratăm ca atare.
În altă ordine de idei:
– Da, am becuri pe pereţi. Pe pereţii mei cei roz. Multe, cât juma’ de perete. Pe perete e şi-o fustă cu paiete dar o ştiţi.
– Da, am perne cu sclipici şi m-agăţ mereu în ele. Which is why le ţin doar de decor.
– De decor am şi baloane. Le am că le am, nu le-am pus acolo să dea bine în poză. Chiar le am. Le am deci. Le-am umflat pe la Crăciun şi de atunci le ţin în pat. Erau 10, au mai rămas 8. Unul dintre ele s-a spart noaptea, când dormeam – mega fun moment, am zis că gata, până aici a fost, 22 de ani, mi-a ajuns, adio crudă lume, bine pa. N-am murit spre nefericirea unora, era doar balonul verde care a decis că are personalitate proprie, foarte puternică şi că el vrea să facă poc. Şi-a făcut poc. Bine boss, poc it is.
– Ce mai am? Coc! În sfârşit am şi eu păr suficient să-mi fac coculete d’ăla fără un million de agrafe şi chestii să-l susţină. Când aveam părul scurt (ceea ce era mega fun şi uşor de întreţinut! Ah, I miss it sometimes), oftam tot timpul că eu n-am laţe suficiente să-mi fac scheme. Na laţe. Acum nu-mi fac că mi-e silă. Ocazional ce-l mai prind aşa prin casă.
Pupici pentru Tiramisu vă rog. Aşteptăm pe adresa redacţiei la secţiunea albă de mai jos, chenarul cu Leave your comment.
Va foarte mulţumim. Haidi miau.
