Mai întâi, să ştiţi că sunt foarte înaltă. Foarte. Înaltă. Sunt această Sharapova pe trecerea de pietoni, udă pe spate, cu buclele terciuite de ploaie. Pentru că aşa se nimeresc pozele la mine, în general cu impedimente şi scenarii anevoioase.

În al doilea rând, aş încerca să vă transmit atmosfera. Plutea în aer un miros extraordinar de plăcut şi răcoros, de tei şi ploaie. Plouă mult în Bucureşti în ultima vreme dar sunt ploi calde, romantice aş spune (îmi plac până şi mie care am oroare de frig). Şi partea cea mai mişto e că se golesc străzile. Mai ales când am făcut eu pozele astea, abia a trecut un rătăcit pe acolo. În rest, nici ţipenie de om. Ştiu că sună a boemo-tâmpiţel/siropuri dar e plăcut să te plimbi prin ploaia aia, în linişte. Nu locuiesc în cartierul de baştani în care am pozat dar cred că e splendid să trăieşti acolo. Sunt parcuri şi construcţii vechi la tot pasul iar arhitectura e atât de făină că merită să te duci doar ca să caşti gura. 

Pentru asta m-am şi dus. Sunt îmbrăcată comod, în pantaloni thriftuiţi Cacharel, cu o bluză (sau maiou?) care nu cere sutien (ori pântec plat), cu sandale de pânză (pe care da, le-am murdărit, dar care îmi adăugă doi fantastici centimetri la deja exagerata înălţime de 1,64 – v-am zis că sunt Sharapova) şi accesorii vintage, geantă şi umbrelă.

În altă ordine de idei – că n-am profunjimi sau sentimente metafizice azi (respiră, ştiu că se scrie cu z, nu cu j), voiam să vă zic de nişte filme pe care le-am văzut în ultima vreme. Majoritatea mişto şi încă unul care m-a plictisit. Adică Haos la Versailles. L-aţi văzut? Eu am făcut eforturi supraomeneşti să n-adorm. De fapt, am simţit nepotriviri încă de când am citit sinopsisul. Singurul motiv pentru care m-am uitat e Kate Winslet – îmi place mult de actriţă şi am sperat că scoate ceva din filmul ăla.

Suita Franceză e cu acelaşi Gigel care a jucat şi în Haos la Versailles, diferenţa fiind că în ăsta nu mai pare nesigur pe orientarea sexuală. În ăsta, chiar mi-a plăcut rolul făcut şi în ciuda izului romantic, m-am uitat cu entuziasm până la final, m-a emoţionat şi plăcut impresionat. Filmul e inspirat din cartea cu acelaşi nume iar acţiunea e plasată în Franţa ocupată de nemţi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. O ea franţuzoaică (Michelle Williams) se îndrăgosteşte de un el neamţ (Gigelul de mai sus), în cel mai nefericit context posibil. Ea măritată, soţul e pe front, ea locuieşte cu soacră sa. Soacră sa, cutră. Gigel e repartizat să locuiască în casa celor două (imaginaţi-vă tensiunea) şi între cei doi se înfiripă mare amor, mare. Asta aşa, pe scurt. Fundalul şi circumstanţele sunt mult mai interesante decât acţiunea în sine. Nu vă zic cum se termină, mai bine vă uitaţi. Sau şi mai bine, citiţi cartea. Ceea ce fac şi eu acum.