Era un vântălău când am făcut pozele asteaaaa, pfff. Nu dar chiar nu mă plâng. Nu vreau să cobesc fiind încă Februarie însă iarna asta a fost cât se poate de umană. Comparând cu anul trecut când am trăit ninsorile alea monstruoase (chiar în Februarie) şi amintirea “plăcută” a celor aproape 6 ore petrecute în Gara de Nord, în frig, aşteptând-o pe bunică mea venită la Bucureşti pentru analize şi al cărei tren staţiona pe câmp de vreo 5 ore, iarna asta a fost chiar parfum. Din nou, să nu cobesc. Că mi-o iau sigur.
Bon. Mai întâi, vă urăsc pe toţi ăştia de staţi în Braşov. Nimic personal. Atâta tot ca la voi e frumos şi curat, am mâncat bine pe bani puţini, aveţi muntele la o aruncătură de băţ, multe magazine de antichităţi şi cea mai bună ciocolată caldă (la Jekelius, vă zic mai jos) şi per total, am senzaţia că nici n-aş fi în România când ajung la voi. Cel puţin în zona centrală unde am tras pozele astea. Sunt ultimele din cele făcute când am fost plecată cu festivalul Fashion TV, acum 3 săptămâni. Nu m-am chinuit exagerat pe acolo, am tras doar câteva cadre pe unde mi s-a părut mie mai drăguţ şi mai pozabil. Nothing fancy. A fost pe sistem de: OMAGA! Uite o uşă verde! Vreau poză la uşa verde. Fă-mi poză la uşa verde. Acum poză la uşa verde!
Na poză la uşa verde.
Sigur că prin piaţă, pe străduţe şi prin celelalte locuri aglomerate unde am făcut poze, toţi ăia de treceau se uitau la mine pe sistem de “Ia uite-o şi p’asta ce suferă” (a se vedea poza 7, aia cu Biserica Neagră în spate). Whateva’. Important e c-am documentat problema. Şi tot întru documentare, mai jos vi s-arată motanul încălţat cu kürtős în mână şi blanoacă pe urechi:
Asta a fost înainte să plecăm cred, în ultima zi. Mâncasem la Bistro de’l Arte (unde să dea dracu’ dacă am reuşit să intrăm fără “pile”) şi pe drum de acolo, mama…kürtős! Era o ditai taraba de unde am luat – cald şi bun.
Să vă zic cu Bistroul. Am fost în prima zi. Ca nişte oameni normali, bună ziua bună ziua, vrem şi noi o masă de 3 persoane.
N-avem.
N-aveau nici pentru mai târziu, presupunând că ne-am fi foit prin oraş şi că nu muream de foame până când se elibera ceva. În cazul ăsta, am plecat şi-am mers la Ma Cocotte – am mai fost acolo vara trecută, vedeţi pozele în postarea de aici. Mi-am luat fix acelaşi lucru: supa cremă, salata din poza de mai jos cu avocado şi mango iar la desert, tartă cu lămâie sau ceva. Bune cu spume dar tot eram bosumflată fiindcă eu vroiam să mănânc la Bistroul vieţii! Îmi ziseseră mai multe persoane să mă duc acolo şi chiar mă ofticasem că n-am prins masă. În fine, pentru a doua zi, am zis că sunăm să facem rezervare. Am sunat. O dată. De două ori. Cred că de trei ori. UE nouă. N-a răspuns nimeni. Ba chiar am fost până acolo şi era închis. Norocul a fost că eram totuşi în oraş, la o cafea, şi nu mai ştiu ce dracu’ făceam pe Instagram. Şi din nou, într-un comentariu, o cititoare a blogului mi-a spus să mă duc neapărat la Bistro. Reacţia mea a fost fix aceiaşi “lua-l-ar dracu’ de Bistro că nu reuşesc să fac rezervare”. Şi de aici, mare baftă pe mine că tipa căreia îi vociferam că nu pot să intru, a sunat, a dat în bobi, a descântat (ea ştie ce a făcut) şi mi-a făcut rezervare. Woohoo! Din nou, multe mulţumiri ei. Sper să ne şi cunoaştem data viitoare 🙂
Anyway! Am mâncat la Bistro, măăăăăă. Foarte, foarte bună mâncarea. Recunosc, au avut dreptate ăia care mi-au zis să mă duc acolo. Obositor până prinzi o masă, adevărat, dar meniul este excelent. N-am pozat decât salata din tot ce am comandat dar şi celelalte feluri au fost foarte bune.
Stânga – salată de la Bistro de’l Arte, dreapta – salată de la Mă Cocotte (ştiu că arată dubios dar ambele au fost delicioase; iar mie chiar îmi plac combinaţiile astea bizare)
Am fost bineînţeles şi la Jekelius (am poze făcute acolo în vară, le vedeţi aici). E o nebunie cafeneaua aia, nici nu se pune că am fost în Braşov dacă nu ajung la Dr. Jekelius. Am băut acolo probabil cea mai bună ciocolată caldă din experienţa mea de ciocolătară. Mi-am terminat porţia într-un timp foarte scurt, după care am început – evident, în dulcele stil clasic – să atentez la paharele celorlalţi.
Vă mai spuneam de magazinele de antichităţi. Am intrat în vreo 5 sau 6 cred (enorm dacă stau să compar cu ce văd în Bucureşti; plus că erau la orice pas) iar dintre toate, ăsta a fost cel mai…deosebit, să zicem.
Nu ştiu cât de bine vedeţi voi în poză păpuşile din vitrină sau cât percepeţi din întunericul interiorului dar pot să spun că înăuntru era o atmosferă foarte ciudată. Andra iniţial nici n-a vrut să intrăm. Dude, tu nu vezi ce creepy arată?!Cum să intrăm acolo? Uită-te tu că n-au nici becuri 😐 Într-adevăr, era un întuneric înăuntru, un praf şi o senzaţie de fiori reci pe şina spinării de te lua bâţâiala de frică. Cel puţin bizar aş spune. Ne-am învârtit puţin printre articolele alea dubioase, încercând să-l evităm pe nea ăla de vindea (dar a cărui privire am simţit-o exagerat de insistentă) şi-am ieşit după câteva minute. Poate se găsea ceva de luat acasă dar am zis nu, e prea dubios. În fine, am intrat până la urmă într-un anticariat de unde am luat câteva cărţi:
Aş fi vrut să iau mai multe dar ar fi fost puţin ridicol şi vă explic imediat de ce. Ideea e că se găseau acolo tot felul de nebunii, scrise în cel puţină o duzină de limbi, în ediţii şi formate diferite. Ştiu cum sună, dar cărţile pe care le-am luat sunt scrise în germană şi maghiară, de altfel graiuri total străine mie, imposibil de descifrat la ora asta.
Deci de ce le-am luat? Păi pentru că sunt relativ rare, pentru că iubesc mirosul de hârtie învechită şi pentru că vor arăta grozav în noua mea locuinţă. Ce vreţi, am piticii mei. Îmi plac cărţile vechi.
Da, aia albăstruie e jurnalul Annei Frank. Am uitat să pozez dar are şi dedicaţie pe prima pagină, scrisă cu stiloul. Aparent a fost cadoul unei fete de 14 ani, prin anii 1950. Ce detaliu nostalgic…
