[RO]: Mai mari n-aveau, nu.

[EN]: We didn’t find any bigger ones, no.

[RO]: E clișeic, știu. Apus de soare, peisaj romantic, flori (sau lan de maci în cazul ăsta), privire tâmpă și-un iz nostalgic. S-a mai făcut, s-a mai văzut. Numai eu câți maci am călărit anul trecut.

Se întâmplă că macii din postarea de azi au trecut în lumea celor drepți încă de când am făcut pozele. M-am trezit târziu (trecut de jumătatea lui Iunie) că vreau poze în maci, odată ce eram pe drumul de întoarcere Buzău – București.

Trece încă o săptămână, trambalează-te să pleci într-o zi lucrătoare, ia-o pe Raluca (fotograful minune din spatele imaginilor), caută maci până amețești (două ore ne-am plimbat din sat în sat până am găsit 3 maci amărâți, semi în viață), vezi că deja a apus soarele cu totul și atenție că s-ar putea să fie șerpi prin bălării. Ah, și ai grijă că la ieșirea de pe DN2 s-a răsturnat un tir. Nu știu, poate vrei să te mai întorci și acasă. Asta se întâmpla pe la un 23:00. Iar mâine, te duci la serviciu.

Așa s-a desfășurat seara în care am tras pozele din postarea de azi (am povestit tot dansul în vlogul filmat atunci). Apoi, desigur, alte multe ore petrecute la editare (aici e numai meritul Ralucăi) și textul scris de mine cât să pot să fac o postare cu 6 poze. Excludem costurile din toată povestea asta.

[EN]: It’s cliché, I know. The sunset, romantic landscape, flowers (or a field of poppies in this case), a stary gaze and a nostalgic vibe. It’s been done and seen before. Guilty as charged.

Thing is, the poppies in this post have passed into the realm of the righteous ever since these pictures were taken. I got a late urge (in mid-June) of wanting to take pictures in a poppy field one day when I was on my way back from Buzau to Bucharest.

Another week goes by so you have to leave mid-week, after work, pick up Raluca (the wunderkind behind these shots), look for poppies until you drop dead (we drove for 2 hours from village to village until we came across a few, barely alive, poppies to shoot), now the sun has completely set and be careful cause there might be snakes around here. Oh, and also, please be informed that there is an accident on the highway – just in case you want to get home tonight. This was all happening at 11 pm and I had to go to work the next day.

In short, these are the main events of the evening when we took these photos (I went into more detail in the vlog I posted last week). Then, of course, many more hours spent editing (Raluca gets all the credit here) and the text I wrote so that I could post six pictures. I’m just going to ignore all of the costs of this adventure.

[RO]: Apoi, sunt oamenii ca tipa asta care fac poze ca asta. Sau ca asta. Sau ca asta.

“Caaaaare fată c-ai venit și tu cu o prelată în câmp, ai zis că-i plapumă iar în ailaltă ți-ai pus un televizor în cap, mare brânză. Ce să-ți spun, te-ai urcat pe-un munte să faci baloane. Hai lasă vrăjeala.”

Genul de judecată e practicat în rândul multora, din răutate ori lipsă de educație/context. [Ceva similar încercam și eu să explic  pe Youtube, vorbind acolo despre echipament video și ce folosesc în general pentru clipurile mele. Evident că au fost și reacții suspicioase, de la „telefonul meu filmează în 4k deci clar e mai bun ca dslr-ul tău obosit” până la preconcepții legate de eforturile de filmare. Adevărul e că de cele mai multe ori, videourile de 5 minute implică mult mai multe eforturi decât cele cursive, intinse pe jumătăți de oră :)]

Găsisem un citat mișto de inserat aici: “A photograph is a secret about a secret. The more it tells you the less you know.” — Diane Arbus

Mi se pare bun.

[EN]: In the meantime, there are people like her that take pictures like this. Or like this. Or this.

„Big deal! You brought your futon to a secluded field and then you placed an old TV set on your head. Oh, and yeah, you climbed a mountain and released some tiny balloons. What can I say, I’m really impressed!”

This type of misconception is practiced widely, either out of malice or lack of education/context. [I tried to explain something similar on my YouTube channel when I talked about video equipment and what I generally use to create my videos. There were obviously some suspicious reactions, ranging from „My iPhone records in 4K so you can throw away your raggedy DSLR” to tons of preconceptions towards filming efforts. Truth is, 5-minute videos usually take more efforts to make than half-hour long, chatty ones.

I found a really cool quote to insert here: “A photograph is a secret about a secret. The more it tells you the less you know.” — Diane Arbus

I like it. A lot.

[RO]: La cum văd eu lucrurile, o imagine ca cele facute de Rosie Hardy (nu vorbesc de mine, eu sunt la amatori, n-am pretenții) presupune ore, dacă nu zile de muncă – chestie pe care recunosc că nici eu n-am înțeles-o până nu am aprofundat. Documentare prealabilă, concept finalizat măcar ca schiță, găsirea locației și posibila deplasare (și aici o groază de costuri suplimentare), recuzită (iarăși costuri – nu știu de unde a scos fata aia televizor și baloane ca în Cappadocia că eu n-am de unde să iau dacă mă pui acum să caut), aparatura cu tot ce implică (de la cameră și obiectiv până la blende, parasolar și alte drăcovenii), treijdămii de duble și într-un final, post procesare în naiba știe câte programe, pe câte ore, pe câte zile.

Pentru o poză.

[EN]: The way I see things, a photo like the ones Rosie Hardy takes (I won’t give myself as an example here, I’m still in the amateur league) takes hours if not days of hard work – something that I didn’t quite get myself until I delved into it. Extensive research, a drafted concept, finding the perfect location and eventually getting there (again, expenses), props (some more expenses – I don’t know where homie found ancient TVs and mini hot air balloons cause I wouldn’t find them even if I wanted to), all of the gear (including the camera, lenses, reflector discs, hoods and many more), 5 million takes and finally, post processing in 500 editing programs for God knows how many hours and days.

For ONE photo.

[RO]: Vreau doar să spun că am un respect deosebit pentru artiștii ca Rosie (și ca Raluca).

Și, Raluca, trebuie să facem rost de un televizor să mi-l pui în cap.

[EN]: I just wanted to point out that I have the utmost respect for artists like Rosie (and Raluca).

Also, Raluca, we need to get me one of them TV’s to put on my head.

Nu o data, nu de doua, se intampla mult mai des sa gasesc casa vraiste. De data asta doar hartie igienica facuta ferfenite dar au fost si vaze sparte (flori si apa, desigur, imprastiate pe jos), buretele de spalat vase pe care-l gasesc intotdeauna in mijlocul sufrageriei, bucati de carne intinse pe covorul din dormitor, perdele cazute cu tot cu draperie, ca sa nu mai vorbesc de festinul cu bradul (motiv pentru care a trebuit sa-l tin izolat, intr-o camera inchisa aproape ermetic, fara acces pentru blanosi). Poetic spus, asta e traiul cu pisici la apartament – sau cel putin partea mai putin placuta (avantaje sunt destule dar nu despre ele voiam sa vorbesc astazi).

Voiam insa sa vorbesc despre o jucarie super utila in caz de a) pisici vandale, b) lipsa de timp, c) lipsa de chef, d) mai ai si alta treaba, cum este si cazul meu.

Spider cantareste cat Poirot – mancatorul de hartie igienica din poza 3 si este un robotel inteligent care se ocupa de curatenia podelelor cat timp am eu grija sa sterg de praf pestele de sticla de pe televizor ori sa pun la loc perdelele cazute. Nu fac decat sa-l pornesc de la un boton on – off si-mi vad de ale mele. Fie ca asta inseamna curatat dupa blanosi ori facut pedichiura.

Trecand de faptul ca nu ma doare capul si isi vede singur de treaba lui, pe mine cel mai mult ma bucura ca nu ocupa mult spatiu. Am avut doar aspiratoare clasice, cu burduf si volum mare si mai toate aveau nevoie de propria casa de vacanta in debaralele mele si asa inguste. Asta incape lejer oriunde, e subtirel tocmai pentru ca este un robot fara sac care merge pe baterii, nu cablu.

Bonus, nu-mi rup gatul impedicandu-ma in fire iar blanosii stau cuminti cand functioneaza, fascinati de fratele negru si lucios dar mai putin paros (are el niste peri de curatare ce aspira pardoseli dure si mochete cu fir scurt). Cam asa:

Multam fain, Spider. Astept sa inveti sa faci mancare si poate te iau de barbat.

O doamna, Gina Gershon, a spus treaba de mai sus si mi s-a parut si mie interesanta cat s-o inserez aici. Nu-s eu mare fan citate/vorbe de duh (sa nu uitam ca e bine sa fie bine, sa nu fie rau) dar asta mi se aplica. Pe multe planuri.

Si n-as vrea ca postarea asta sa fie o retrospectiva a anului ce tocmai a trecut, nici sa insir aici ce-am facut ori n-am facut dar m-am izbit recent de asta: „Ce departe e fetița cu pantaloni harem care se juca de-a blogul ? Si acum mă uit cu drag la video-urile tale. Crăciun fericit!” Nu, nu e un citat (ni se apleaca de la atatea, stati cuminti), ci un comentariu primit candva luna trecuta, comentariu pe care l-am tot disecat si sucit si rasucit pe toate partile. Fara CA COmentatoarea sa stie, desigur. Toata treaba s-a petrecut in capul meu, asa cum se intampla de multe ori si multe nu se vad si multe nu se aud, in ideea de sa ne simtem bine, nu sa ne intristam. Divaghez.

2011: fetita cu pantaloni harem. E departe, intr-adevar. Azi, se joaca mai mult a Youtubeul decat a blogul, si-a inrosit parul, nu se mai duce la scoala, nu se mai duce nici la Buzau, nu mai poarta pantaloni harem, si-a dat demisia de doua ori (si poate vine si a treia), nu se mai jeneaza sa faca poze in public, doarme 4-5 ore pe noapte, calatoreste, viseaza, se machiaza (ha! in 2011 aveam un gloss si-un rimel, aia era tot) si stie ca poate avea tot ce-si doreste, daca munceste suficient de mult. Cred ca asta e unul dintre cele mai importante – daca nu cel mai important lucru pe care l-am constientizat anul trecut. Mind blowing? Nu e, li se intampla multora si chiar la scara (mult) mai mare dar lucrurile chiar incep sa se intample atunci cand vrei cu adevarat si cand esti dispus sa muncesti pentru ele. Fara jumatati de masura, fara lasa ca fac maine, cu sacrificii si nopti nedormite. Lucruri care nu se vad dar care contribuie decisiv la rezultatul final si care sunt esentiale pentru reusita.

Revenind la citatul cucoanei, profesional vorbind, 2016 a fost acel roller-coaster „when you’re going up and you’re slightly scared and really excited”. I was scared – nu ma intelegeti gresit, nu vorbesc aici ca mi-a fost teama sa ma duc la paznicul din parcul de distractii sa-i las o atentie cat sa ma lase sa trag niste poze in carusel – vorbesc despre riscuri fatale, mana in mana cu siguranta zilei de maine, despre care niciodata nu aduc vorba public, din motive intime. Insa pot sa spun, pentru cine are ochi sa citeasca, ca stand si băltind, asteptand sa se intample, n-o sa se intample NIMIC. N-o sa apara nici Fat Frumos la usa, n-o sa vina nici jobul ala minunat in care iei leafă pe stat degeaba, n-o sa te trezesti nici mai slaba, nici mai frumoasa, nici mai desteapta, nici mai implinita si in niciun caz mai fericita. Poate castigi la loz in plic si se rezolva multe din astea. Dar…mi-e greu sa cred.

La mine e o chestie de disconfort. Cu cat ma simt mai inconfortabil, cu cat ma fortez mai mult si ma poticnesc intr-un „nu, nu pot sa fac asta”, cu atat ma ambitionez mai tare si descopar ca ba da, pot sa fac asta! Si inca multe altele, daca apas intr-acolo suficient de mult. Ce am observat pe masura trecerii timpului e ca disconfortul de azi devine o gluma comparat cu ala de maine. Ma obisnuiesc cu durerea si invat sa devin confortabila in situatii inconfortabile. Ceea ce va doresc si voua  in 2017 🙂

Trezirea 🙂 Asta mi-as zice mie, sa mai fie 2011, in pantaloni harem.