Română – Pagina 3 – Andreea Balaban

andreea martie 12, 2018 Fashion Bucharest, Romania

De fapt, ce imi doresc e un mare si suculent “NU”

Jacheta/Jacket: Asos

Pantaloni/Pants: Zara

Pantofi/Shoes: Dune

Poșetă/Bag: vintage

Cercei/Earrings: vintage Givenchy

[RO] Un lucru pe care l-am învățat în ultimii 2-3 ani (și la care încă lucrez) este că nu am cum să mulțumesc pe toată lumea. Nu e fezabil și nici sănătos, oricât de “mulțumitoare” de profesie m-aș dori eu, oricât de mult aș spune “da” când de fapt ce îmi doresc e un mare și suculent “NU”, oricât de bine m-aș simți pe moment, urmând că pe final să-mi blestem zilele regretând decizia.

Adevărul e că de multe ori mă implic în niște chestii pe care nu mi le doresc doar pentru a nu supăra/răni/crea tensiuni față de persoana vizată, doar pentru a evita sentimentul de vinovăție și fără a lua în calcul propriile-mi priorități – situație care întotdeauna îmi aduce frustrări, neplăceri și disconfort pentru că fac ceva ce NU îmi doresc. Și cred că majoritatea suntem așa. Cu toții avem slăbiciuni, cu toții (sau majoritatea) ne simțim vinovați să nu cotizăm pentru cadoul colegului ăla cu care nu am schimbat două vorbe dar pentru care trebuie să participăm, că “așa-i frumos, nu?”. Doar nu vrei să fii tu ăla chitros și nesuferit care nu poate dona 30 de lei pentru un coleg. “Păi da dar știi, mai avem încă alți 40 de colegi….” Și donezi. Nu cumva să faci notă discordantă.

Tot ca să nu fac notă discordantă, de multe ori mă trezesc participând la activități pe care nu dau doi bani și aglomerându-mă inutil. Ca să dau un exemplu, la unul dintre fostele mele joburi era imperios necesar să stai peste program. Că aveai treabă sau nu, că mai aveai la ce lucra sau că tăiai frunză la câini pur și simplu, trebuia neapărat să rămâi țintuit scaunului pentru cel puțin 30 de minute după încheierea oficială a programului. Altfel nu erai un angajat dedicat cauzei și deci paria a firmei, huo, mori, dispari.

Voiam să stau acolo încă 30 de minute? Evident că nu. Avea vreun rost să stau acolo? Clar nu. Și să mai fi avut la ce lucra în momentul respectiv, mintea mea era de mult acasă, în niciun caz funcționând ca să producă, producă, producă pentru angajator.

La fel cu lucratul în weekenduri. “Poți?” Nu, nu puteam, de cele mai multe ori aveam alte planuri dar nu puteam să fiu eu aia care spune “nu” unei întrebări oricum adresate inutil și de complezență. Nu aveam cum să spun “nu” șefului.

Acest “nu aveam cum să spun nu”, la prezent sau la trecut, e una dintre cele mai nocive chestii din existența-mi tumultuoasă și probabil cea mai periculoasă scuză pe care o servesc ca să îmi acopăr cumva teama de respingere. Teama de a nu dezamăgi pe cineva, de a nu răni pe cineva, de a nu părea nepoliticoasă sau răutăcioasă, de a nu înfuria pe cineva. Problema este însă că făcând asta, ajung să mă înfurii pe mine însămi și pe termen lung, să acumulez frustrări, ba chiar pierderi (de timp, de bani, de energie, poate chiar de sănătate).

A se lua cazul pozelor de față. Înainte de ele am avut o întâlnire iar după ele, o alta. Era 12 după amiază și deja mă simțeam istovită și cu niciun chef să particip la cea de-a doua. Poate pentru că știam din start că nu vreau să fiu acolo, că am acceptat din politețe și că de fapt, mă doare fix în cot de subiectul întâlnirii. Rezultatul a fost o pierdere de timp și-un disconfort continuu care ar fi putut fi evitat dacă alegeam un simplu “Nu, mulțumesc”.

Pentru acelea/aceia dintre voi care nu vă aflați în situația mea – mișto, sunt chiar invidioasă. Iar pentru cei mai slabi de înger asemenea mie, în căutare de vindecare…aș avea câteva ponturi (da, sunt mai tare pe partea teoretică față de cea practică, dar mă autoeduc – după cum se vede):

1. Fără scuze și completări.

Că e “nu pot” sau că e “nu vreau”, în final, ideea e că NU. Și dacă e NU, nu trebuie să dai explicații în fața nimănui.

2. Nu amâna răspunsul.

Uneori incerc să o lălăi, doar, doar mi-o veni cheful să fac acel ceva ce îmi displace din start. Asta nu face decât să mă streseze și mai mult și să mă facă să mă simt și mai inconfortabil cu toată situația, ba chiar să simt mai multă vinovăție în eventualitatea în care refuz.

Un răspuns afirmativ sau negativ din start e mult mai sănătos pentru toată lumea.

3. Cunoașteți prioritățile și valoarea timpului tău.

Merită să dormi cu o oră mai puțin că să participi la o întâlnire? Dacă dormi 8 ore pe noapte cu regularitate ori întâlnirea este ceva ce ți-ar putea folosi, ok, go for it. La 4 ore de somn pe noapte și puternice instincte că rezultatul va fi nul, cred că cel mai bine e să faci din alea 4 ore, 5.

4. Nu minți.

Asta se leagă de punctul 1. Nu trebuie să explici nimic, cu atât mai mult să inventezi scuze pentru refuz; nu vor duce decât la și multe sentimente de vinovăție pe care de altfel, încerci să le eviți.

5. Și poate cel mai important, cred că 2 minute de vinovăție sunt mult preferabile în fața unor ore sau chiar zile de neplăceri și disconfort. Încerc să mă gândesc la asta ori de câte ori sunt pusă în fața unei alegeri și ce sentiment superb experimentez atunci când preiau controlul și spun NU 🙂

Voi cum spuneți NU?

[În altă ordine de idei, cred că am o jachetă mișto și-mi place foarte mult de dânsa.]

[EN] Something I’ve learned over the last couple of years (and that I’m still working on) is that I can’t please everyone. It’s not doable, neither healthy, no matter how much of a pro people pleaser I’d like to be, no matter how many times I say “yes” when I actually wanna say a big, fat “NO”, no matter how good it feels in the moment, followed by tormenting myself with regret regarding my decision.

The truth is that I constantly find myself involved in some things I don’t want to be part of just because I don’t want to upset/hurt/create tensions with a certain individual, just to avoid feeling guilty and without taking into consideration my own priorities – which always brings me frustrations, inconveniences, and discomfort because I am doing something that I DO NOT want to do. And I think most of us are wired this way. We all have weaknesses, we all (or the majority) feel guilty for not pitching in to get a gift for that co-worker you’ve only spoken to once, but we have to participate because “it’s the thing to do”, right? You don’t want to be the cheapskate asshole that can’t donate $10 for a co-worker. “Well, you know, we have other 40 coworkers…” And you give the money. God forbid you should strike the wrong note.

On the same note, I often find myself participating in activities I don’t give a crap about and uselessly overloading my schedule. To give you an example, at one of my previous workplaces, it was absolutely necessary to stay at work longer than your schedule. No matter if you still had things to do or not or you would just kill time, you had to stay glued to your desk for at least 30 more minutes after your shift was done. Otherwise, you were not deemed as a dedicated employee, therefore a leech living off the company. Shame on you!

Was I keen on spending an additional 30 minutes at work? Obviously not. Did it make any sense for me to stay there? Clearly not. And even if I had more things to do, my mind was long gone to the comfort of my home and not able to function and produce, produce, produce for the employer.

The same goes for working on weekends. “Can you come in?” No, no I couldn’t. I had other plans most of the time, but I couldn’t be the one that said “no” to a redundant question. I couldn’t say “no” to the boss.

This “I couldn’t say no” whether past or present tense, is one of the most toxic things in my turmoiled existence, and probably the most dangerous excuse that I give out of fear of rejection. The fear of not disappointing someone, of not hurting someone, to not seem rude or mean, to not anger someone. The problem with this behavior is that I end up getting angry with myself and in the long term, to build up on frustration, and even loss (of time, money, energy, maybe even health).

Point in case, the pictures in today’s post. Before taking them, I had a meeting, and after the shoot, I had another meeting. It was noon and I was already feeling exhausted with no wish whatsoever of attending the second meeting. Maybe because I knew from the start that I didn’t want to be there, that I said “yes” out of politeness and that I actually don’t give a rats ass about what happens in that meeting. The result was a waste of time and a continuous discomfort that could have been avoided by simply saying “No, thank you”.

For those of you that can’t relate to my situation – cool, I’m actually jealous. And for those of you who are faint of heart like me, and in search of healing… I have a few tips (yes, I’m much better at giving advice than doing it myself, but I’m learning – as you can see):

1. No excuses and extra information.

Whether it’s “I can’t” or “I don’t want to”, it’s a final “NO”. You don’t owe any explanations to anyone.

2. Don’t delay replying.

Sometimes, I drag on with the hope that I’ll end up feeling up to the that task I loathe so much. This only makes me stress out more and makes me feel even more uncomfortable with the whole situation, and even make me feel even more guilty if I decline. A positive or negative feedback from the get go is much healthier for all of the parties involved.

3. Know your priorities and what your time is worth.

Is it worth it to lose an hour of sleep and attend that meeting? If you usually get at least 8 hours of sleep or this meeting could be useful to you, ok, go for it. But when you get 4 hours of sleep a night and your instincts strongly suggest this is a bad idea, I think you should probably turn those 4 hours of sleep into 5.

4. Don’t lie.

This ties to no. 1. You don’t have to explain anything, let alone invent excuses for why you are declining; this will only lead to more feelings of guilt, which you are otherwise trying to avoid altogether.

5. And probably most importantly, I think that 2 minutes of guilt are much more preferred to hours or even days of inconvenience and discomfort. I try to think about that every time I am facing a choice and how wonderful it feels when I take control and say “NO” 🙂

How do you say “NO”?

[On another note, I think my jacket is fabulous and I like her very, very much.]

andreea februarie 7, 2018 Fashion Bucharest, Romania

QED

Jacheta/Jacket: Zara

Fustă/Skirt: Asos

Cizme/Boots: Stuart Weitzman

Poșetă/Bag: Louis Vuitton

Ochelari/Sunglasses: Miu Miu

Guler/Stole: Zara

Photo credits: The tale within a photo

[RO] Eu și animal print-ul suntem prieteni vechi. Nu neapărat în varianta solzoasă (nu pot să spun că mă omor după târâtoare/șerpi/șopârle) dar verișoarele “pufoase” îmi plac. Mai ales cele pisicoase: imprimeul de leopard, ocelot, ghepard, tigru, jaguar… Superb.

Era o vreme când le consideram poate cele mai vulgare opțiuni vestimentare (posibil să fi văzut eu prea multe combinații nefericite ori poate că nu erau pentru mine) dar într-o vreme în care outfiturile mele erau constituite majoritar din haine cu măcar 3 numere mai mari, animal print-ul era moartea. Mai rău nu putea fi decât să mă îmbraci din cap până-n picioare-n roz (altă răsturnare de situație și aici, peste ani ajungând chiar să îmi placă foarte mult). E interesant de urmărit traseul meu vestimentar de-a lungul anilor și cred că are o puternică legătură cu anturajul și starea psihică a fiecărei perioade, mai puțin cu ce era la modă. Nu degeaba mă încăpățânam să îmbrac tricouri fără formă, cu formații imprimate pe piept într-o vreme in care colegele mele purtau jeanși skinny și bluze de dantelă. Dar asta e o altă discuție, pentru o altă ocazie.

Revenind de unde am plecat, cred că animal printul se “bucură” de o reputație proastă pentru că a fost popularizat de cine nu trebuie și/sau în combinații care nu trebuie. Și mai cred și că poate arăta absolut fabulos, ba chiar elegant și de bun gust atunci când este abordat corect. Ce înseamnă corect nu pot să exprim obiectiv dar un exemplu ce îmi place poate fi găsit aici.

Sau mai potolit și mai modern aici.

Ori mai excentric (și absolut fabulos) aici.

În cazul meu, neavând nicidecum suficiente ocazii ori opțiuni spre a orienta către o rochie minunată cum era cea lungă din ultimul link de mai sus, aleg în general varianta casual, modernă. Aidoma cazului de față.

Nu e prima dată când vă arăt fusta din poze, ea fiind vedetă în ultimul material de tip haul (dânsul), de pe YouTube. Vă povesteam eu acolo că îmi doream ceva fuste cloș mai scurte ca cele 3621956812565 pe care le am deja – până la genunchi toate – tocmai în ideea de a le purta cu cizme peste genunchi, complimentând astfel și cizma și fusta. Scrollând pe Asos, mi-a ieșit în cale “felina” din imagini și pe sistem de ce-am găsit să fie al meu, numai bine că am comandat-o. O săptămână mai târziu, ne “pisiceam” reciproc undeva cocoțate pe fântâna de la Piața Unirii. A fost ok vreo 10 minute, suficient cât să tragem câteva poze. Dup’aia a venit un domn de la pază, moment în care am considerat că e mai bine să ne retragem în glorie spre meleaguri mai prietenoase.

Dar quod erat demonstrandum: imprimeu de felină în varianta Balaban.

Poate vă dă idei.

[EN] Animal print and I, we go way back. Not necessarily the scaly kind (I can’t say I’m particularly fond of crawlers/snakes/lizards) but I like their „furry” cousins. Especially the feline ones: leopard print, ocelot, cheetah, tiger, jaguar… Gorgeous.

There was a time when I saw them as the most vulgar attire (I might have seen too many unfortunate pairings or it simply wasn’t my cup of tea) but in a time where my outfits consisted mostly of clothes that were at least 3 sizes too big for me, animal print was a sacrilege. It couldn’t get worse than that except if I were to wear pink head to toe (here’s another turnaround as I’ve actually come to enjoy it a lot over the years). It’s interesting to follow my fashion journey through the years and I think it was strongly related to my environment and state of mind of each period and less related to what was fashionable.

It wasn’t for nothing that I was set on wearing shapeless T-shirts with bands printed on them in a time where the girls in my school wore skinny jeans and lacey tops. But that’s another story for another time.

Going back to where I started, I think that animal print has a bad reputation due to it being worn by the wrong people and/or in the wrong combos. And I also believe that it can look absolutely fabulous, elegant and tasteful even when it’s approached correctly. I can’t objectively describe what correct means here but this is an example that I like.

Or more toned down and modern here.

And more eccentric (and absolutely fabulous) here.

In my case, since I don’t have enough opportunities or options to go towards a wonderful gown like the one shown in the last link above, I generally go for a more modern, casual option. Case in point.

It’s not the first time I’ve shown you this skirt as she was the star of my latest YouTube haul. I was telling you then that I wanted some shorter bell-shaped skirts, similar to the gazillion knee-length ones I already own – with the clear purpose of wearing them with over-the-knee boots, thus highlighting both the boots and the skirt. Scrolling on Asos, I came across the „feline” featured in today’s photos and based on the very wise principle of „finders keepers”, I ordered it instantly. A week later, we were „purring” together on top of the water fountain in Unirii Square. It was ok for about 10 minutes, enough to take a couple of pictures. Then a bouncer showed up and we deemed it was safer to fall back victorious to more friendlier abodes.

But quod erat demonstrandum: feline print à la Balaban.

Maybe it will get your creative juices flowing.

andreea ianuarie 13, 2018 Fashion Bucharest, Romania

Chanel, you’re welcome

Fustă/Skirt: vintage Adele Simpson

Pantofi/Shoes: Marc Jacobs

Jachetă/Jacket: old Zara

Broșă, pălărie, eșarfă și poșetă/Brooch, hat, scarf, and purse: vintage

Photo credits: The tale within a photo

[RO] Fiind prima postare pe anul ăsta (de fapt a doua dar astea ar fi primele poze pe anul acesta), simt nevoia să menționez cum m-am trezit în dimineața de 1 Ianuarie.

Ușor mahmură, obosită clar, cu un motan la picioare și întinsă pe canapea, mă dezmeticeam amețită pe ritmuri (nu, nu de Salam – deși o posibilitate era și asta) religioase. Și încă unele suficient de gălăgioase din moment ce m-au trezit din somn.

Nu stau în apropierea unei biserici, nici televizor n-am în casă iar judecând după volumul crescut și buimăceala în care mă scăldam, primul lucru ce mi-a venit în minte a fost…popa. Popa care dacă nu e-n bloc, sigur e în casă, i-a deschis careva și în următoarele câteva secunde ar trebui să mă trezesc cu o cădelniță în cap și-o icoană mult prea aproape de față. Hashtag pup-o.

Ceea ce minunat, nicio problemă cu actul în sine, atâta tot că eu eram în pijamale, cu mult negru întins oriunde dar nu la ochi, casa cu fundul în sus și nu tocmai în dispoziție cucernică. Minunat, mă resemnasem, numai că situația era de fapt alta: doamna de lângă mine este o pensionară în vârstă, cu un auz foarte…defect, ca să mă exprim elegant. Doamna are radio. Are și televizor. Iar în dimineața de 1 Ianuarie, cu voia noastră sau nu, tot blocul am participat la slujba care se face la început de an – în cazul meu, chiar de foarte aproape căci suntem perete în perete.

A fost mișto, de ce să vă mint (a nu se înțelege că am o problemă cu programul religios, mi-era totuna și dacă urla MTV de la ăia de deasupra căci problema era volumul, nu materialul în sine).

Bon, acum că mi-am luat asta de pe inimă și în mod evident neavând nici cea mai mică legătură cu pozele (trebuia să zic căci hei, vorbesc mult și divers) – acum că mi-am luat asta de pe inimă, pot să zic și câteva vorbe despre outfitu-mi înflorat:

În ultima vizită la Buzău, cea de Crăciun (care e și filmată și o găsiți în vlogul de aici), am fost cu mama într-un magazin numit Raspberry. Au chestii mișto acolo și încerc să trec pe la ei oricând am drum acasă, la Buzău. De data asta, captura s-a concretizat într-o rochie pe care n-am unde s-o port, niște pantaloni serioși de birou și fusta înflorată din imagini. E cloș, e romantică, e pretențioasă, mai am 50 similare, deci, nu era de ratat. Am purtat-o pentru prima oară în ziua cu pozele astea și mi-am permis și-un gest obraznic, având în vedere că nu era foarte frig iar ciorapii mei erau zdravăn de groși la un 200 den de bun simț. Mi-am permis să port pantofi. Sau sandale? Nici nu știu cum să le zic, cert e că nu-s cizme și prin urmare, zero confort termic. Dar sunt mișto și-mi place cum vin în combinația de față.

Jacheta este ceea ce bunică-mea numește “jantilică” în momentele în care nu înțelege de ce prefer să port o haină parcă intrată la apă când pot să mă înțolesc bine merci cu un palton călduros și să nu mă doară capul. Are dreptate ea, buni culinăreasa, însă “jantilica” mea pune mai bine în evidență fusta decât ar face-o un palton lung, ce ar acoperi-o. Nu știu, confortul n-a fost niciodată pe primul plan pentru mine (poate prin călătorii și cam atât), lucru vizibil în arhivele blogului. Mă simt mai bine arătând bine (ceea ce probabil că voi regreta niște ani mai târziu dar hei, s-ajungem până acolo) iar restul accesoriilor sunt vechituri de prin târguri ori site-uri cu articole SH. Doar mânușile ce le-am luat noi, în rest, basca, broșă, eșarfa și mai ales poșeta sunt cât se poate de vechi. Și vorbind de poșetă, e de-o ciudățenie atât de inconfortabilă (se deschide foarte puțîn astfel încât te umpli de nervi doar încercând să scoți ori să bagi telefonul acolo) încât n-am putut să n-o iau acasă. În apărarea ei, pot spune că e unică (n-am mai întâlnit așa un model) și mă bucur să îi pot continua povestea și în 2018.

Și știți ce-ar mai merge ca poșetă? O cădelniță.

Chanel, you’re welcome.

[EN] Since this is my first post of the year (actually the second one but these are the first pictures I took in 2018), I felt the urge of telling you how I woke up on January 1st.

With a slight hangover, definitely tired, cat laying at my feet, lying on the couch, I was slowly coming to my senses accompanied by (no, not gangsta rap – although that would’ve been a possibility) religious music. Loud enough to wake me up for that matter.

I don’t live close to a church, nor do I own a TV, and judging by the volume and confusion I was in, the first time that came to mind was…the priest. The priest who’s if not in the building, most definitely in my house, someone opened the door to him and I would find myself with a censer on my head and a wooden cross much to close for comfort. Hashtag kiss it.

Which is wonderful really, I have no issues with that, it’s just that I was in my pj’s, my liner was smeared all around my eyes, the house was a mess and I wasn’t really feeling spiritual. I had made peace with it, only to find out that I was wrong: my next door neighbor is an old lady with a hearing impairment, to put it lightly. This lady has a radio. She also has a TV. Therefore, on the morning of January 1st, whether we like it or not, everybody in our building participated to the morning mass – first row, in my case.

It was awesome, I can’t lie (I’d like to make a disclaimer and mention that I have nothing against religious programs, I couldn’t care less, even if it was MTV, the volume was the issue).

Ok so, now that I’ve vented to you guys and having nothing to do with the pictures, of course, but I had to say something cause hey, I ramble a lot – now that I’ve got that taken off my chest, I can say a few words about my floral outfit as well:

During my last visit to Buzau, for Christmas (you can find it in this vlog), I went with my mom to this store called Raspberry. They carry cool stuff and I try to go in everytime I’m in town. This time, the capture consisted of a dress I have no place to wear to, some serious work pants, and the skirt you’re seeing in the pictures. It’s bell-shaped, romantic, pretentious, I have 50 more like it, therefore I couldn’t miss the opportunity of getting it. I wore it for the first time for these pictures and I took the liberty of wearing shoes since it wasn’t freezing cold and my tights were pretty sturdy. Or are they sandals? I don’t even know what to call them, but they’re definitely no boots, therefore zero thermal comfort. But they’re cool and I like them paired with this outfit.

The jacket is something my grandmother would call threadbare when she doesn’t understand why I prefer wearing something that looks like it shrunk in the wash instead of wearing a long, warm coat. Grandma’s right, but my threadbare jacket compliments the skirt better than a long coat would. I don’t know, comfort was really never a priority for me (maybe when I travel), which is visible in the blog’s archives. I feel better-looking good (which I might end up regretting later) and the rest of the accessories are thrifted. Only the gloves are new, everything else – the hat, the brooch and especially the purse are old as dirt. And speaking of the purse, it’s an uncomfortable freak show (it barely opens enough to get your phone in and out of), therefore I was bound to take her home with me. In her defense, she’s unique (I haven’t come across anything like that) and I’m happy to carry her into 2018.

You know what else would work as a purse? A censer.

Chanel, you’re welcome.

andreea ianuarie 8, 2018 Fashion Bucharest, Romania

The fabulous Lilli Ann

Mantou/Coat: Lilli Ann

Cizme/Boots: Stuart Weitzman

Poșetă/Bag: Erdem x H&M

Mânuși și cercei/Gloves and earrings: vintage

Photo credits: The tale within a photo

[RO] Pozele sunt din Decembrie și m-am gândit totuși să le postez până nu vine 1 Mai. S-ar putea să fie un pic prea cald, nu de alta.

Bon.

Multe întrebări și aprecieri am primit pentru haina din poze iar eu chiar sunt cea mai de acord în a o califica drept “bijuterie”. Este. Este veche, este de colecție, este o etichetă vânată prin rândul colecționarilor dar mai este și foarte călduroasă și deosebit de confortabilă, ca să nu mai spun cât de frumoasă este croiala. Mantoul are peste 50 de ani, fiind semnat de casa de modă “Lilli Ann” pe la 1960 și ceva. Iar mai departe am să vă povestesc ce am aflat din cercetările mele cu privire la brandul acesta (și mulțumesc de pe acum celor care au răbdare să citească; voi ăștia care citiți țineți blogul în picioare, căci să fi fost vorba doar de poze, mă rezumam la Instagram și închideam cazul):

Lilli Ann a fost o casă de modă americană a cărei perioadă de glorie o constituie perioada 1950-1960, cu numeroase apariții în revistele vremii (Vogue și Harper’s Bazaar, printre altele). Compania în prezent nu mai există, închizându-se definitiv în anul 2000, după mai bine de 60 de ani de activitate (a fost fondată în 1933 de către Adolph Schuman care și-a botezat afacerea după numele soției sale, Lilli Ann).

Făceau în principal haine (din cunoștințele mele nu există produse de marochinărie semnate de ei), fiind renumiți îndeosebi pentru taioare și mantouri, cum este și al meu (deși nu unul dintre cele mai frumoase). Foloseau materiale de cea mai bună calitate, importate din Franța, Italia și Elveția, aduse în America odată cu voiajul lui Adolph Schuman în Europa, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. El chiar a fost recompensat cu medalii pentru colaborarea cu acești producători de textile, fiind considerat responsabil pentru salvarea fabricilor de la închidere pe vremea unei Europe dărâmate de război. Practic, Lilli Ann era echivalentul american al caselor de modă franțuzești de la jumătatea secolului: Dior și Chanel pentru europeni, Lilli Ann pentru americani. Și prețurile erau pe măsură, un taior format din sacou și fustă costând în jur de $800 – $1000 în banii din prezent. Sumele erau fabuloase, însă din cunoștințele mele, numeroase magazine ofereau posibilitatea achiziționării în rate iar pe vremea aceea, neexistând conceptul de fast-fashion, oamenii cumpărau mai puțin și (mult) mai bun. Așa se explică vânzările fabuloase înregistrate de brand deși comercianți de produse foarte scumpe. Mai jos inserez câteva imagini din advertorialele găsite de mine online:

[EN] The pictures are from December and I thought it was high time I posted them while we’re not going into spring break. It just might be a bit to warm.

I’ve gotten many questions and many praises regarding this coat and I will be the first one to agree on the fact that it’s a gem. It’s old, it’s a collectible, it’s a very sought after label among collectors and it’s also very warm and comfortable, not to mention the beauty of the cut. This coat is over 50 years old, designed by the Lilli Ann fashion house around 1960. Furthermore, I will tell you what I found when doing my research on this brand (a big thank you to those who have the patience to read everything, you are the ones that keep this blog alive; if it was all about the pictures, I would’ve just posted on Instagram);

Lilli Ann was an American fashion brand that thrived between 1950 and 1960, with lots of spreads in the popular fashion magazines at the time (Vogue and Harper’s Bazaar being among them). The company doesn’t exist anymore as it was permanently closed in 2000, after more than 60 years on the market (it was founded in 1933 by Adolph Schuman, who named the company after his wife, Lilli Ann).

The company primarily designed clothing (as far as I know, there are no leather goods made by the brand), and they were especially popular for their coats and jackets, like mine (although not one of the most beautiful designs). They used the best quality fabrics imported from France, Italy, and Switzerland, brought to the States by Adolph himself after World War 2 was over. He was even rewarded with medals for working with these manufacturers as he was considered responsible for preventing these factories from going bankrupt in a time when Europe was shattered by war. Basically, Lilli Ann was the American equivalent of the mid-century French brands: Dior and Chanel for the Europeans, Lilli Ann for the Americans. The prices were up there too, a classic 2-piece suit retailed for about $800-$1000 in today’s currency. The amounts were crazy, but as far as I know, many stores offered installment plans, and back then fast fashion was unheard of so people would buy less and of (much) better quality. This is how you would explain the extraordinary revenue even though they were a luxury brand. Inserting below a few images from advertorials I found online:

Lilli Ann advertorial in Harper’s Bazaar magazine (circa 1953)

Lilli Ann advertorial from 1954

Lilli Ann advertorial from 1950

Lilli Ann advertorial in Vogue magazine, 1955

Lilli Ann advertorial in Vogue magazine, 1950

Lilli Ann advertorial in Vogue magazine, 1954

[RO] Mai sunt o mulțime de exemple, din decade diferite, preferatele mele fiind cele din perioada 1945 – 1965. Și e lesne de înțeles de ce, silueta fiind complet fabuloasă. Din fericire pentru mine, mă bucur de câteva piese Lilli Ann în micuța-mi colecție și am avut deci ocazia să simt în propria-mi mână fabuloșenia designului. Printre ele, mantoul alb din pozele ce au deschis postarea de azi.

De unde le iau?

Așa cum am spus, eticheta este una foarte vânată în rândul colecționarilor, de cele mai multe ori comercializată la prețuri nu tocmai ușurele pentru un articol second hand. Dar chiar și așa, recomand amatoarelor clasicele-mi surse: E-bay și Etsy, în România nefiindu-mi dat să întâlnesc vreodată un petic cât de mic semnat Lilli Ann.
Și în caz că n-am spus ori nu v-ați dat seama, paltonul meu Lilli Ann este cel mai iubit și mai prețuit dintre toate pe care le am. Adolph, ești tăticul lor.

[EN] There are plenty of other examples, from different decades, my favorite being those between 1945 and 1965. And it’s obvious why since the silhouettes are simply fabulous. Luckily for me, I have a few Lilli Ann pieces in my modest collection, therefore I’ve had the opportunity of experiencing the fabulousness first hand. Among them, the white coat featured in today’s post.

Where do I get them from?

Like I’ve said before, the label is very sought after among collectors, therefore the prices are not exactly affordable for a second-hand piece. But even so, I recommend to those interested my usual sources: e-Bay and Etsy, as I haven’t come across a shred of Lilli Ann in Romanian stores.

And in case you haven’t figured it out yet, my white Lilli Ann coat is my most loved and prized piece that I own.

Adolph, you da real MVP fam.

andreea decembrie 20, 2017 Fashion Bucharest, Romania

Sophie Kinsella ar fi mandră

Sunt ferm convinsă că există pe undeva, prin cotloanele internetului, măcar UN studiu britanic cu privire la comportamentul cumpărătorilor în perioada reducerilor. Și nu numai – pentru mine cel puțin, e suficient să văd măcar un 2-3% în minus (eventual semnalizat isteric cu roșu) și brusc achiziția devine de 10 ori mai dezirabilă. Super ofertă, așa ceva nu mai prind! Și uite așa ajung de multe ori să cumpăr lucruri de care probabil nu am nevoie m-aș fi atins la preț întreg dar de care am neaparaaaaaată nevoie acum că au discount.

“Problema” cred că trece mai departe de Confessions of a Shopaholic a Sophiei Kinsella (iar aici tot cercetătorii britanici ar trebui să ne ajute) dar nu ar fi mișto să existe un sistem de “reduceri” indiferent de sezon, produs sau valoare a achiziției? Să știi că orice ai cumpăra, o parte din bani se întorc garantat spre tine?

Există. Doar că îi spune Bonusway și funcționează pe bază de bonus, nu neapărat pe reducere. Practic, cumperi ce ai cumpăra în mod normal de pe siteul X, Y, Z și primești bonus pentru cumpărăturile făcute atâta timp cât navigarea se face prin intermediul Bonusway. Îți faci cont pe www.bonusway.ro (nu costă nimic, treaba e gratuită), intri pe magazinul dorit făcând click pe pagina acestuia iar mai departe îți desfășori cumpărăturile în mod normal, urmând ca bonusul acestora să-ți apără în cont.

Cam așa:

Undeva în partea stângă, sus, există un meniu “Magazine”, divizat pe categorii, în funcție de preferințele fiecăruia: modă, sănătate și frumusețe, călătorii, alimentație, electronice, șamd. Alegi categoria, cauți magazinul dorit (sunt multe, eu am selectat în screenshot-ul de mai sus doar o mică parte din secțiunea de modă ca să nu înnebunim scrollând în jos), dai click pe magazin iar mai departe îți desfășori cumpărăturile așa cum ai face-o în mod normal.

Par exemple, Fashion Days (șocant, știu) de unde am ales o pereche de pantaloni de catifea de la Mango și două fuste creion Next. Le-am vârât în coș, am introdus datele, comandă plasată. Mai departe am primit confirmarea pe e-mail și la câteva minute am fost notificată pe Bonusway că în urma comenzii mele, un bonus a fost înregistrat.

Bonusurile vin din magazinul online de la care ai făcut achiziția. Între Bonusway și magazin există un soi de contract prin intermediul căruia Bonusway aduce clienții iar magazinul plătește comision pentru achizițiile acestor clienți. Bonusway împarte cu tine comisioanele primite sub formă de bonus.

Toată șmecheria e să ai grijă ca în momentul în care plasezi comandă, ea să fie făcută prin intermediul Bonusway-pe scurt, să intri întâi pe Bonusway și abia de acolo pe siteul dorit. În caz contrar, magazinul pe care plasezi comanda nu te va putea identifica din partea Bonusway și deci, nu-ți va putea plăti comision. E simplă treaba.

Mai departe nu rămâne decât să te rogi la îngerașii pufoși ca firma de curierat să-ți răspundă la telefon și să îți livreze în timp util pentru ca tu să te poți bucura de comandă iar “vânzătorul” să-i plătească lui Bonusway care să-ți plătească ție. Uneori, acest proces de plată a bonusurilor este foarte scurt, insă de cele mai multe ori magazinele online plătesc bonusurile după încheierea perioadei de returnare a produselor pe care tu, ca utilizator, le-ai achiziționat (bănuiesc că e de la sine înțeles că nu ai ce bonus să primești dacă faci retur). Treaba asta poate dura pană la 30 de zile dar de regulă procedura este mai rapidă. Iar după ce ai strâns 50 de lei în cont, poți face solicitarea plății în contul bancar indicat de tine.

Și ca să începi cumpărăturile cu drag și spor, să știi că dacă intrii pe Bonusway dând click aici, o să primești din start 15 lei la înscriere.

Ca și concluzie: cred că orice reducere poți obține este binevenită (chiar dacă se întoarce mai târziu, important este să scoți un preț mai bun). La final de lună/an (nu știu când își face fiecare bilanțul), suma adunată poate fi una frumușică și mă gândesc că banii stau mai bine în buzunarul tău decât al comerciantului.

Zic.

Va las, am o treabă cu niște Fashion Days acum.

andreea decembrie 19, 2017 Fashion Bucharest, Romania

María la del Barrio

Photo credits: The tale within a photo

[RO] Treaba poate fi abordată din două unghiuri: ori o luăm dramatic și vă povestesc de obiceiuri mortuare din secolul XX (care interesante ele dar e suficientă drama cu pozele și nici nu vreau să vă deprim), ori vorbesc despre Acasă TV, fără nicio legătură cu ce-am avut în cap la poze.

Hai cu a doua.

Ideea mi-a venit de la imaginea cu trandafirii azvârliți în ochi. Expresia e de cutră 100%, într-adevăr, dar mișcarea m-a dus cu gândul la telenovelele mexicane pe care le urmăream în școală (probabil vreo scenă isterică). Aveam vreo 7 ani când a apărut postul Acasă, fără calculator, telefon ori alte device-uri șmechere, astfel încât singura metodă de divertisment electronic era televizorul. Iar la televizor, la ce să te uiți: desene și Acasă TV (Da știu, Teleenciclopedia. E bine și cu Teleenciclopedia doar că aș mânca ce nu trebuie să spun că mă interesa mai tare vocea lui Florian Pittiș decât a Marimar-ei, 7 ani având).

Nu mai am televizor de câțiva ani încoace și deci nu sunt calificată să trag concluzii pentru prezent dar în vremea copilăriei mele, Marimar/Sărmana Maria/Înger Sălbatic și Betty cea urâtă erau literă de lege. Mai erau și altele, muuuulte telenovele mi-au trecut prin fața ochilor (unele cu adevărat imbecile, altele mai spălate – cele braziliene, de exemplu) dar în 99% din cazuri, subiectul era același: ea săracă, el bogat, ea frumoasă, el frumos, buni la inimă amândoi și tot universul împotriva lor. Plus, întotdeauna o cutră sau un cutru care să le stea în cale 98 de episoade până se împacă în al 99-lea și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Ah, iar pe parcurs ea află că e Paris Hilton sau oricum, moștenește ceva mult ori câștigă la loto și astfel se rezolvă și buba discrepanței dintre clasele sociale.

Super previzibil, super clișeic și super repetitiv dar să dea naiba dacă ratam vreodată ocazia de a-o vedea pe Marimar cum se smiorcăie. A doua zi oricum era subiect de discuție în pauzele dintre mate și geogra dar cred că ce ne/mă mâna în a urmări telenovelele astea era sentimentul de siguranță pe care-l trăiam în momentul în care totul se termina cu bine.

Le-a luat casa foc? Nu-i nimic, în cel mai rău caz câștigă la pacanele și-și iau minim trei mai mari.

A murit nașa mare acum 10 ani? Ești tu fraieră, n-a murit deloc. Trăiește, e foarte bogată și de fapt stă la 3, deasupra ta (a protagonistei). Acum știi cum pisici de-ți intrau bancnote de 100 pe geam când tu n-ai nici bec la baie.

Embarazada? Tot răul spre bine! El te urăște cu pasiune dar nu te teme, standardele înalt morale îl vor obliga pe Gigel să te ia de soață iar tu nu vei mai vinde merdenele în piață.

Și tot așa. Oricât de cruntă ar fi fost situația, întotdeauna exista scăpare, chiar dacă naivă și caraghioasă până la cer, dacă stau să mă gândesc acum. Și dacă poate aia (orfană, slută și fără bani să treacă strada) să se transforme peste noapte în Kate Middelton, sigur poți și tu să câștigi mâine la pufuleți.

Cu outfitul meu…ce să….zic. Vintage tot, cu excepția pantofilor.

Cred că mai mult mă apropii de Downton Abbey și Mad Men decât de Natalia Oreiro în Înger Sălbatic dar trebuie să recunoașteți că măcar de-un pui de Soraya tot aș fi pus-o:

Cine, mă, isterică? Noooooooo. Cred că așa s-a gândit și băiatul ăla cu papion.

[EN] We can approach this situation from 2 different angles: either we go all out on drama and I tell you about mortuary customs in the 20th century (which are interesting but the outfit’s got enough drama and I don’t want to depress you), or I can talk to you about Telemundo with no connection to the vibe of these pictures.

Let’s do the second one, shall we?

The idea came to me from the photo with the roses thrown to your face. The facial expression is 100% resting bitch face, but the movement made me think of the Mexican soap operas that I used to watch when I was a child (a hysterical scene most likely). I was about 7 years old when the soap opera craze started, and with no computer, smartphones or any other modern devices, TV was the only electronic entertainment we got. And what else are you gonna watch on TV besides cartoon and soaps (Yeah, I know, what about Discovery. Discovery is all fine and dandy, except I would be lying if I said that, as a 7-year-old, I was more interested in hearing Steve Irwin talk rather than Marimar).

I don’t own a TV for several years now, so I can’t speak for present times, but when I was growing up, Marimar/Humble Maria/Muñeca Brava and Ugly Betty were the gospel. And there were many others, I’ve watched a looooooot of soap operas (some downright retarded, others a bit more elevated – like the Brazilian ones, for example) but in 99% of the cases, the plot was the same: a poor her, a rich him, a pretty her, a handsome him, both kind-hearted and the entire universe against them. Plus, there’s always a bitchy villain that constantly sabotages their fairytale for 98 episodes until they makeup in the 99th and live happily ever after. Oh, and in the meantime, she finds out she’s Paris Hilton or she’s a lost heiress, or wins the lottery and that’s how the social class gap between them closes.

Super predictable, cliche and repetitive but I’d be damned if I ever missed the chance to see Marimar whine. This would be the hot topic in between school breaks the next day, but I think that what drove us more to watch these novelas was that feeling of safety we would experience with every happy ending.

Their house burned down? No worries, worse case scenario they hit the jackpot on a slot machine and buy at least 3 bigger houses.

Their godmother died 10 years ago? You’re a fool, she’s not anywhere close to being dead. She’s very much alive, very rich and your upstairs neighbor. Now you know how the hell you always got $100 bills flying in your window when you can’t even afford a new light bulb in your bathroom.

Embarazada? Here’s the silver lining: he may hate your guts, but worry not, his high moral standards will make Carlos marry you and you will be able to retire from your failed career as an exotic dancer.

And so on. No matter how bad the situation, there was always a way out, even if it was naive and silly if you come to think of it. And if she can (either orphan, ugly, poor or all of the above) miraculously transform overnight into Kate Middleton then surely you can win a free soda.

What can I tell you about my outfit… all vintage except for the shoes.

I think I’m rather channeling more Downton Abbey and Mad Men vibes rather than Natalia Oreiro in Muñeca Brava but you have to admit I’d be a kickass Soraya:

What, hysterical? Nooooo, never! I think those were the exact thoughts of the bowtie dude.

andreea decembrie 15, 2017 Fashion Bucharest, Romania

Gordon Ramsay, notează

[În sezonul acesta, supele drăgustoase de la Bonduelle au pornit mișcarea online #nufisupi: dacă ai o zi mai tristă, ești pe gânduri sau nu ai chef, supele drăgustoase îți aduc oricând puțină căldură. Din experiența proprie, după cum urmează:]

[RO] Făptură, ești incapabilă!

Știu, mi s-a mai spus.

“Dar tu ce-o să faci când te măriți?!”, “ce-o să spună bărbatul tău?!”, “n-o să te ia nimeni dacă nu înveți să faci mâncare!”

Bine. S-a notat.

Nu e fizică cuantică, nici ecuații diferențiale dar când ești un anti-talent (așa ca mine) și nici nu-ți place să învârți la cratițe, rămân vreo trei variante de supraviețuire:

trăiești pe bază de sandwich-uri ori din ce pomană îți varsă neamurile/o vecină mărinimoasă (partea bună e că slăbești, partea proastă e că după un timp ți se face rău doar când vezi o chiflă)
îți cheltuiești jumătate din leafă pe livrări de la restaurant (cea mai proastă idee dintre toate, în felul ăsta nu-ți mai rămân bani de pantofi)
înveți să te descurci cu variante gata făcute pentru “competenți” ca d’al de mine (eventual te rogi să apară și varianta mestecată în viitorul apropiat)

[EN] You are the most incapable human being I have ever seen!

So I’ve been told.

What are you going to do when you get married?!”, „what will your husband say?!”, „you’ll end up a spinster if you don’t learn how to cook!

Ok. Duly noted.

It’s not quantum physics, nor differential equations, but when you’re as untalented as I am, you’re left with about 3 survival options:

you live off sandwiches or whatever leftovers you get from family/neighbors (the good part is that you lose weight, the bad part is that you will never want to see a bagle again for years to come)
you spend half of your monthly income on takeout (worst idea ever, you won’t have enough money to buy shoes)
you learn to handle precooked stuff catered to „competents” like myself (and you pray for the prechewed version to come out soon)

[RO] Mie îmi place foarte mult să mănânc. Vin dintr-o familie de gurmanzi unde statul la masă presupune aperitiv, felul 1, felul 2, felul 3, cafea și conversație (presupunând că te mai poți mișca) – un adevărat ritual instalat de bunica mea, fină culinăreasă, erudită în ale aluaturilor, cremelor și supelor de tot felul, suflet pereche pentru Gordon Ramsay (doar că mai tare). Bunică mea m-a crescut, educat și toate cele, îndeosebi hrănit. Având-o pe ea în forma-i fabuloasă, până la 19 ani când m-am trezit singură în București, n-am prea avut tangențe cu aragazul (ea a încercat, săraca, să mă educe, să mă învețe și poate că s-ar fi prins ceva dacă n-aș fi manifestat un dezinteres total. Mai rău decât a mă pune să gătesc nu erau decât ecuațiile la matematică iar pe alea chiar le uram).

Avem deci o problemă: îmi place să mănânc dar nu-mi place să gătesc.

Buzăul e la 2 ore. Nu am 2 ore de fiecare dată când mi-e foame.

[EN] I love to eat. I come from a family of foodies where a meal means appetizer, first course, second course, dessert, coffee and gossip (assuming you can still breath afterward) – a ritual started by my grandmother, chef extraordinaire, master of cremes, supes, and doughs, soulmate to Gordon Ramsay (only hotter). My grandma raised me, educated me, and most of all, fed me. Having her around till 19 when I woke up alone in a strange city, I didn’t really fraternize with the stove (the poor soul tried to teach me stuff around the kitchen and maybe I would’ve been decent if I would have been interested at least a bit. Worse than making me cook was making me do math equations and those I really hated).

Therefore, we have a problem: I like to eat but I hate to cook.

Buzau is 2 hours away. I don’t have 2 hours for travelling at my disposal whenever I’m hungry.

[RO] De asemenea, sunt o incapabilă totală.

[EN] Also, I’m completely useless around a kitchen.

[RO] Iar la mine în frigider, cel mult un iaurt expirat și niste crivăț.

[EN] And my fridge is currently home to an expired yogurt and the north winds.

[RO] Poate în congelator?

[EN] Maybe in the freezer?

[RO] ~~Pește expirat din Iulie. Nu cred că e bine.~~

Bonduelle! Cum era? Omul gospodar își face vara sanie și iarna car? Nu, prieteni! Omul ~~incapabil~~ gospodar are grijă să își facă stocul de mâncare congelată pe tot parcursul anului. Gata tăiate în bucăți și deja pregătite la aburi, doar le pui la fiert pentru 3 minute și-ai rezolvat cazul.

[EN] ~~Expired fish from late July. I don’t think that’s a good sign.~~

Bonduelle! What was that saying? A wise householder builds himself a sleigh in the summer and a wagon in the winter? No, my friends! The ~~incapable~~ wise householder makes sure the freezer is stocked with frozen foods all year round. Already chopped and steamed, they just need a 3 minute boil and the case is closed.

[RO] Amestecurile de legume pentru supă cremă Bonduelle conțin 100% legume (yay, astăzi nu mănânc plastic cu plastic!), își păstrează culoarea, gustul și vitaminele și foarte important, se prepară rapid și usor (chiar și de către incapabili ca mine). Vin în 4 variante: Green Mix (dovlecel verde, fasole verde, broccoli, mazare), Happy Trio Mix (praz, morcovi galbeni, napi), Red Tomato Mix și Sweet Orange Mix (dovleac galben, dovleac dulce roșu, morcovi, ceapă);

[EN] The Bonduelle veggies mix for cream soup contains 100% vegetables (yay, I won’t be eating plastic with a side of plastic today!), keep their color, taste, and vitamins, and most importantly, they are quick and easy to cook (even by incapacitated people like myself). There’s 4 different types of mixes: Green Mix (zucchini, green beans, broccoli, peas), Happy Trio Mix (leeks, yellow carrots, turnips), Red Tomato Mix and Sweet Orange Mix (yellow squash, sweet red squash, carrots, onions);

[RO] Opțional, pasare la blender (cu mențiunea pe care voi probabil o cunoașteți, dar îmi fac datoria pentru talentați ca mine: a se pune capacul la blender. Văruitul nu e mișto. Mai ales în Decembrie).

[EN] You can throw them in the blender optionally (with a small footnote which will be redundant for most of you, but please make sure the lid is on before turning the blender on. Painting walls isn’t fun. Especially in December).

[RO] Mirodenii și smântână (poate vrei să fii și tu un mic Gordon Ramsay) și gata supa! Nu e ea ieșită din oalele bunicii dar se face în 3 minute, e ușoară și aromată și ține loc de masă caldă când un sandwich rece just won’t cut it (na, pe englezisme culte). #nufiisupi, #azinumoridefoame

Ba chiar mănânci ceva cald. [Mai mult despre supele drăgustoase găsiți aici]

[EN] Add spices and a bit of cream (maybe you want to channel your inner Gordon Ramsay as well) and the soup is ready! It’s not like the one grandma makes but it’s ready in 3 minutes, it’s light and fragrant and it’s a hot meal for times when a cold sandwich just won’t cut it.

[RO] Lăsând gluma deoparte, mi-e dor de bunica mea și de mâncarea ei în fiecare zi și știu, știu cu siguranță că ar aprecia această mostră de culinărit ca pe un haute finesse de cuisine francez. Căci atât de mult mă iubește.

[EN] All jokes aside, I miss my grandma and her cooking every day and I know that she would highly appreciate this display of haute cuisine. Yes, she loves me that much.

[RO] Chiar și cu fața aia.

[EN] Even with this face.

* Bonduelle mai zice și că puteți avea parte de o surpriză de la ei dacă folosiți hashtag-ul #supi într-o postare pe Instagram, atunci când vă simțiți triști.

Rochie/Dress: vintage Adele Simpson

Pantofi/Shoes: MiniPrix

Cercei/Earrings: vintage Givenchy

Ceas/Watch: Freelook

Photo credits: The tale within a photo

andreea decembrie 14, 2017 Christmas Bucharest, Romania

I have Christmas on my mind

[RO] Am un prieten. Iubitul unei prietene de fapt, deci prieten prin asociere.

Un băiat simpatic, o companie plăcută și de încredere – super ok per total însă cu o problemă…mirositoare. Iar când spun mirositoare, fac referire la cel mai plăcut sens, poate PREA plăcut. Mai exact, iubitul prietenei mele are o problemă cu parfumurile folosite în exces. Își dă mult și își dă des, întrecând cu brio o covârșitoare majoritate de bărbați și cred eu, chiar multe dintre femei. Pe mine cu siguranță.

Termin o sticlă de parfum la jumătate de an, poate mai mult. El la lună. Și nu, nu e pe motiv de “folosesc 10 sticle concomitent în timp ce el trage de un amărât de flacon”, ci că omului chiar îi plac parfumurile, își toarnă sticla pe el ori de câte ori folosește și are grijă să repete procedeul măcar de două ori pe zi. Să fie sigur.

Recent, exasperată de beteșugul parfumat, prietena mi se plângea că acum nici măcar sticluțele ei nu mai sunt în siguranță căci odată terminate propriile rezerve, iubitul atentează la visteria feminină iar ea, nefericită, așteaptă cu ardoare momentul Crăciunului, spre a-l cadorisi pe suferind cu eau de parfum și eau de toilette, doar-doar nu s-o mai atinge de ale ei.

E și o parte bună la toată povestea asta, CU CAre sunt convinsă că veți rezona dacă ați trăit vreodată exasperarea alegerii unui cadou pentru bărbați: știi deja ce să-i cumperi! Iar cu ajutorul Promenada și Douglas, știi și de unde 🙂

[EN] I have a friend. Actually, he’s the boyfriend of a friend, therefore my friend by association.

Nice fellow, good company and trustworthy – an okay guy overall but with a problem….a smelly one. And when I say smelly, I mean it in the most pleasant way possible, too pleasant if you ask me. Basically, my friend’s boyfriend OD’s on perfume. He uses a lot and often, successfully surpassing most men and most women, if you ask me, in this regard. He definitely beats me at it.

I go through a bottle of perfume in about 6 months, even more. He goes through a bottle monthly. And no, I don’t go through a bottle biannually because I use 10 different perfumes simultaneously while he only has 1 lousy perfume in his arsenal, but because the dude really likes perfume, he bathes in it everytime he uses it and makes sure that happens at least twice a day. Just to be sure.

Exasperated by this scented drawback, my friend was recently complaining to me about the fact that not even her own perfume collections has escaped her boyfriend’s addiction, because once he’s out of his own stash, he „attacks” her feminine treasury, and she is miserably waiting for Christmas so that she can gift him with some more perfume in an attempt to salvage some of her precious bottles from his „wrath”.

There’s an upside to this story. A story you can probably relate to if you were ever faced with the challenge of finding a gift for men. Now you know what to buy! Thanks to Promenada and Douglas, you also have the where covered 🙂

[RO] La Douglas, ideile de cadouri pornesc de la 29 de lei (știu eu sigur, am fost acolo în explorări), cu seturi deosebite de parfumerie, cosmetică și îngrijire, ambalate frumos, gata spre a fi strecurate sub brad.

Un make-up case complet pentru o prietenă (nu năpăstuita de parfum, alta; parfumatei îi luăm mai bine un Gucci – Bloom, să mai dregem busuiocul), ori pentru o mătușă sau o nepoată pasionată de make-up. Ambalată frumos în plastic, cu țol roșu, festiv, cutiei nu-i mai lipsește decât un adresant și-o urare călduroasă de Crăciun. Iar dacă aveți nevoie de sugestii de machiaj, găsiți trei variante în vide0-ul meu de mai jos.

[EN] At Douglas, you can find gift ideas anywhere from 29 lei (I know for a fact because I’ve been there myself, exploring), ranging from beautiful perfume sets, delicately wrapped skincare, to cute toiletries, ready to be hidden under your Christmas tree.

A complete makeup case for a friend (not the perfume victim; we’ll get her a Gucci – Bloom in an attempt to make up for her tragedy), an aunt or a niece that’s passionate about makeup. Beautifully wrapped in a hard plastic case, all festive in red attire, the box just needs a receiver and a warm Christmas wish. And should you need any holiday makeup suggestions, you can find 3 different looks in my video below.

[RO] Dacă ar fi să aleg un singur produs de beauty care nu ar trebui să lipsească din kitul de make-up ~~în general~~ de Crăciun, fără ezitare aș alege rujul roșu! Doar nasul lui Rudolf să-l întreacă-n festivism și pun pariu că mama și-ar dori mai tare un ruj decât un Rudolf…

[EN] If I were to choose a single beauty product that you should definitely have in your beauty kit ~~at all times~~ for the holiday season, that would most certainly be the red lipstick! The only thing more Christmas-y than that might be Rudolph’s nose, but I’m sure my mom would definitely appreciate a red lipstick rather than a red nose…

[RO] Papuci pufoși și loțiuni cremoase?

Da, vă rog!

Pentru mine, pentru bunica, pentru mama ori o prietenă, nu știu pe nimeni care să zică pas la ~~pufoșenii~~ răsfăț.

[EN] Fluffy slippers and creamy lotions?

Yes, please!

For myself, my grandma, my mom or a friend. I don’t know anyone who would pass on some ~~fluffiness~~ pampering.

[RO] Și ca să fie treaba pe deplin cuceritoare, gazdele mele din Promenada și Douglas au pregătit o super campanie “I have Christmas on my mind” în cadrul căreia, orice cumpărături cumulate de minimum 1000 de lei în magazinele din centrul comercial, vă aduc automat un gift box Douglas sau un voucher valoric de 100 de lei pe care îl puteți folosi pentru cumpărături în Douglas (la alegere). Găsiți toate detaliile aici.

Șiiiiii, ca să încheiem în spirit cadoricesc, un norocos sau norocoasă va putea câștiga gift boxul Douglas dacă îmi spuneți în comentarii ce înseamnă pentru voi un machiaj perfect de sărbători. Concursul durează până pe 24 Decembrie iar câștigătorul îl voi alege cu random.org.

Mult succes și spor la cadouri!

Eu am de împachetat parfumuri.

[EN] So, in order to make things even more enticing, my hosts from Promenada and Douglas prepared an awesome campaign – „I have Christmas on my mind” which means that whenever you shop for at least 1000 lei from Promenada, you automatically win a Douglas gift box or a 100 lei voucher to shop at Douglas (your choice).

Aaaaaand, to end things in the gifting mood, one lucky gal or fellow can win the Douglas gift box if you tell me below, in the comment section, what makes to you the perfect holiday makeup. You can sign up to win until December 24th and the winner will be chosen via random.org.

The best of luck and have fun shopping!

I gotta go wrap some perfumes.

Rochie/Dress: Vintage Suzy Perette

Pantofi/Shoes: Dolce & Gabbana

Poșetă/Handbag: Zara

Bijuterii/Jewelry: Vintage

Photo credits: The tale within a photo

[UPDATE] Multumiri tuturor pentru participare! Norocoasa este Bianca Kosovski

Felicitari!

andreea decembrie 12, 2017 Fashion Bucharest, Romania

Ulyana Sergeenko’s fairytale

(Frig de crapa pietrele, ignorati-ma. La mine in cap e Septembrie)

[RO] Mie îmi place mult de Ulyana Sergeenko. E o rusoaică mișto, cu trăsături intrigante și un stil de cele mai multe ori delicios. Am întâlnit-o în online acum câțiva ani, pe când frunzăream printre pozele dilii de la nu mai știu care săptămână a modei, dominată de ciudățenii stilistice menite să șocheze (în genul ăsta).

Printre ele, o prințesă din basme (la propriu), basme rusești, cu fuste lungi, jupoane imense, cocuri discrete, strânse la ceafă, poșete brodate și multe, multe decorațiuni feminine: dantelă, broderii, imprimeuri florale d-e-l-i-c-i-o-a-s-e. Multe scroll-uri mai târziu, mă lămuresc că madame în cauză era mai sus numita Ulyana, designer de haute couture rusesc, dominatrix a scenei de modă și preferată a fotografilor de streetstyle (și a mea). Stilul ei este de-a dreptul poetic, ba chiar bate într-o zonă atât de fantastică încât pare la fel de imposibil de plasat în contextul cotidian precum outfiturile șocante despre care vă spuneam mai sus (singura diferență pentru mine este că pe ale ei le găsesc dezirabile, chiar dacă le-aș purta la mine în debara și cam atât).

Inspirat de stilul ei este outfitul meu de azi. Compus din piese vechi și noi, nu are nici pe departe stofă de basm rusesc dar joacă un rol în basmul meu propriu iar pentru mine asta e suficient. Cel puțin deocamdată 🙂

Ah, Ulyana e prietenă cu Dita Von Teese. Ca idee.

I rest my case.

[EN] (It’s freezing cold, ignore me. It’s still September in my mind.)

I like Ulyana Sergeenko very much. She’s a cool Russian chick, with mesmerizing features and the most delicious style most of the time. I met her online a few years ago while I was scrolling through crazy pictures from a random fashion week, dominated by style freakiness meant to shock (something like this).

Amongst these eccentrics, there was this fairytale princess (literally) wearing longs skirts, huge petticoats, discreet buns, embroidered bags and many, many feminine decorations: lace, embroideries, d-e-l-i-c-i-o-u-s floral prints. Many scrolls later, I found that the madame in question was named Ulyana and she was a Russian haute couture designer, a dominatrix of the fashion scene and darling of the street photographers (mine as well). Her style is downright poetic, it goes to such a fantastic extreme that it’s almost impossible to place in modern living, just like the shocking outfits that I was telling you about earlier (the only difference is that I found her style desirable, even if I were to wear those outfits to bed).

Today’s outfit is inspired by her style. Created from old and new pieces, it doesn’t come nearly close to a russian fairytale but it plays an important part in my personal fairytale and that’s quite enough for me. For now at least 🙂

Oh, and Ulyana is BFFs with Dita Von Teese. Just saying.

I rest my case.

Fusta/Skirt: vintage

Top: Primark

Pantofi/Shoes: Louis Vuitton

Poseta/Handbag: vintage

Curea/Belt: vintage

Brosa/Brooch: vintage

Photo credits: The tale within a photo

andreea decembrie 7, 2017 erdem x hm Bucharest, Romania

Erdem x H&M cel dezirabil

[RO] În fiecare an, H&M face o chestie șmecheră în cadrul căreia noi, muritorii de rând, ne putem bucura de haine de designer la prețuri accesibile. Mă rog, ceva în genul. Un soi de colecție hibrid H&M x designer, de calitate mai joasă ca produsul original din linia designerului dar care astfel devine accesibil unei pături mai largi a populației.

Pe scurt, cumperi un produs ce arată a designer dar costă a H&M din linia mai scumpă.

Anul ăsta a fost rândul Erdemului cu H&M, după ce în anii trecuți am văzut Lanvin, Karl Lagerfeld, Marni, Anna Dello Russo, Versace sau Balmain, printre alții. Au fost unele colecții la care n-am avut nicio strângere de inimă (de exemplu cea cu Alexander Wang) și altele la care am vociferat în interiorul meu luni de zile pentru că nu reușisem să fac rost nici măcar de un nasture din colecția cu pricina. Ăsta a fost cazul Anna Dello Russo, într-o vreme în care nu îmi permiteam produsele iar dacă printr-o conjunctură fericită mi le-aș fi permis, tot nu aș fi avut cum să pun mâna pe ele prin metode “ortodoxe”. Se stă la coadă, te înghiontești, dărâmi, iei ce apuci (pe sistem de Oana Zăvoranu x donații, cam în genul ăla). Nu doar la noi, văzusem imagini cu o coadă imensă în fața unui H&M londonez, chiar acum, cu ocazia Erdemului…

În fine, foarte dezirabile colecții. Și dacă în anii trecuți, așa cum spuneam, din varii motive nu m-am întrebuințat suficient spre a-mi procura articolele, anul ăsta m-am super entuziasmat și făcut pe dracu-n patru până m-am ales cu Erdem x H&M! Nu se putea altfel: colecția e foarte feminină și apropiată stilului meu iar piesele îmi plac aproape toate (mai puțin pantofii, aia sunt sluțiți cu spume din cauza tocului).

Am reușit însă să pun mâna pe vreo patru articole (aici în poze fiind paltonul) și nu pentru că m-am bătut pe umerașe în Băneasa ci cu ajutorul Mădălinei, prietena din Germania la care am fost în Octombrie (apare în vlogul ăsta, pentru cine nu l-a văzut). După o “super” experiență cu shoppingul online în România, tot la o colecție din asta, când au intrat toate produsele pe site cu stoc 0, deja vândute, am preferat să nu mai risc și am rugat-o pe Mădă să îmi plaseze comanda în Germania pentru articolele pe care mi le doream, după care să mi le trimită prin poștă, în România. Ba dum tss și uite așa am făcut rost de Erdem x H&M. Îmi plac mult, mult, mult de tot și aproape că îmi pare rău că nu m-am aventurat și spre o rochie din aceeași colecție. Mergea la vară 🙂

Pentru moment însă, paltonul îmi colorează zilele mohorâte de toamnă și nici că aș fi putut cere mai mult (poate doar niște extra stoc, să mă bucur și eu, plebe, fără să fie nevoie de favoruri internaționale). Zic.

Purtat aici într-o zi ploioasă de Noiembrie, cu super umiditate, asasină de bucle (nu, umbrela nu ajută, cel mult sperie trecătorii suficient de tare cât să treacă pe partea ailaltă).

Bau.

[EN] Every year H&M does this cool thing through which, us mortals can indulge in designer pieces without breaking the bank. Whatever, something like that. Some sort of hybrid H&M x designer collection, at a lower quality than the original designer piece that becomes attainable to a larger array of consumers.

In short, you buy a product that looks designer-ish but at the cost of an H&M premium product.

This year it was Erdem’s turn to pair with H&M following Lanvin, Karl Lagerfeld, Marni, Anna Dello Russo, Versace and Balmain among others. There were some collections that didn’t really work for me (Alexander Wang for instance) and then there were others I cried over for months on end because I wasn’t able to get one single button. That was the case with Anna Dello Russo. I couldn’t really afford it at the time and even if I did, I wouldn’t have been able to get anything by „orthodox” means. There are endless lines, pushing and shoving and you get whatever falls into your hands. Not just in Romania, I saw some images of a huge line in front of an H&M store in London just now, when Erdem was launched.

So, very desirable collections. And like I said, if for some reason or another I didn’t „fight” enough to get my hands on items from the previous collabs, this year I got super excited and I moved heaven and earth to get me some Erdem x H&M! I couldn’t have it otherwise: the collection is very feminine and close to my personal style and I like almost all of the pieces (except for the shoes, those are fugly because of the heel).

I managed to get my hands on 4 items (featured here is only the coat) and not because I went all Hunger Games at the mall but with Madalina’s help, my friend from Germany which I visited in October (she’s in this vlog if you haven’t seen it yet). After having an „awesome” online shopping experience with a previous collection when all of the products had 0 stock left when they hit the site, I preferred to cut my loses and I asked Mada to order the items I wanted from Germany and mail them to me home. Ba dum tss! That’s how I got my Erdem x H&M. I like them so, so much and I have a hint of regret for not venturing out for a dress as well. It would have been bomb in the summer 🙂

For the time being, the coat colors my muggy November days and it’s more than I could’ve asked for (well, maybe some extra stock would have been nice so that I could enjoy them as the mortal that I am without having to ask for international favors.).

Worn here on a curl killer rainy and humid November day (no, the umbrella didn’t help but it did scare people into crossing the street to get away from me).

Boo.

Palton/Coat: Erdem x H&M

Cizme/Boots: Stuart Weitzman

Geanta/Handbag: Chanel

Umbrela/Umbrella: E-bay

Manusi/Gloves: Vintage

Photo credits: The tale within a photo

andreea decembrie 6, 2017 Christmas Bucharest, Romania

Home chic

În general, cred că e important ca spațiul în care locuiești sau acela în care petreci cea mai mare parte a zilei (în cazul multora, locul de muncă) să fie unul armonios, îngrijit, organizat, primitor – completați pe linia punctată – și, dacă-mi permiteți doza de subiectivism, frumos. Habar n-am, posibil să fie doar în capul meu, însă cred că abilitatea de a mă desfășura îmi este puternic influențată de mediul în care locuiesc sau lucrez și de aceea, am încercat de-a lungul timpului să înfrumusețez, pe cât posibil, spațiile în care am viețuit.

Adevărul e că de 7 ani, de când stau în București, m-am mutat fix de 7 ori (uneori în niște locuințe nu tocmai simpatice), fiind de multe ori nevoită să mă descurc fie cu un spațiu modic, fie cu resurse limitate. Așa am făcut cunoștință cu Pepco, acum 3 ani, într-o vreme cu grave carențe culinaristice (nu că acum ai găsi mai mult de două pahare identice la mine în bucătărie ori vreo oală capabilă). Nu mai știu ce zarzavaturi cumpărasem dintr-un hypermarket și mă pregăteam să părăsesc incinta. În drumul spre ieșire, am văzut pe aleea cu magazine ceva alb și pufos stand lângă alte ceva-uri albe și posibil interesante, pe rafturile unui Pepco. Era prima dată când îmi ieșea în cale magazinul și mânată fiind de forfotă (cred că tot perioada sărbătorilor era), am purces întru explorări. Atunci am luat prima dată contact cu magazinele lor și de atunci am rămas client fidel #ceamaifidelăfată.

Este deci o mare bucurie pentru mine să pot astăzi să scriu postul acesta în colaborare cu Pepco, al cărui fan declarat sunt încă din 2015 (iar când spun declarat, mă exprim în cel mai propriu sens al cuvântului – dovada iubirii poate fi găsită pe Facebook într-o postare făcută la acea vreme).

Noiembrie 2017, ParkLake

Înarmată cu un coș muuult prea firav pentru toate doleanțele mele decoraționistice și-un voucher de 250 de lei, m-am plimbat timp de câteva ore printre rafturile încărcate de pufoșenii/decorațiuni/jucării/crăciunisme/ustensile de bucătărie și alte trebuincioase casnice, orientată în principiu spre zona de Crăciun. Și în anii trecuți mi-am cumpărat mare parte din ornamentele pentru brad din Pepco (căci modele multe și prețuri foarte bune spre moca) iar anul ăsta, m-am bucurat să scotocesc printre rafturile peretelui ticsit de globulețe, beteală, instalații și decorațiuni de Crăciun din Park Lake.

Auriu, argintiu, roșu, verde, rotund, cilinidric, pătrat, câte două, câte patru, câte douăsprezeze, câte globuri vrei tu, lumânări, suporturi de lumânări, felinare, ambalaje pentru cadouri, panglici, ghirlande, vârfuri de brad, fundițe, îngerași, oameni de zăpadă, moși, brăduți, clopote, arggghhh! Tot ce vrei și ce nu vrei, AVEAU (pentru și mai multă inspirație, a se vedea aici: descoperatitalentul.pepco.ro)

Plus, bineînțeles, urechi de ren:

Cu ce m-am întors acasă?

Daruri multe, din tolba moșului, concretizate în două sacoșe grele (a se vedea videoul de unboxing aici):

1. Pături pufoase. Două, să fiu sigură.

Una roz, mare, amplă (160 x 200 cm), căptușită, dintr-un material extrem, extrem de moale și pufos, ca blănița mustăcioșilor mei blonzi. Bună de decor (Instagramabilă maxim) dar mai ales călduroasă.

Cea gri este puțin mai anemică din punct de vedere al dimensiunii însă la fel de pufoasă și super drăgălașă, având un ren cusut pe-o parte. Mai aveau roșii cu moș în loc de ren și albe, cu om de zăpadă în loc de ren. Având însă doi motani mai tuciurii ca noaptea, a trebuit să mă resemnez cu gri.

Crudă soartă.

2. Tic-tac

Un ceas de inspirație vintage, alb, cu aspect ușor antichizat (nu știu dacă vedeți din poză însă pare ușor ștearsă vopseaua pe alocuri, dând astfel senzația unui model vechi). Poate fi agățat pe perete sau în repaos, ca în cazul de față, așezat elegant pe madam Chanel. Am mai luat și niște globulete, instalații, să-i țină companie…

3. Și mai multe pufoșenii!

Aveau prea multe modele de papuci/botoși ca să pot alege cu ușurință însă criteriul meu de selecție a fost iarăși unul coloristic. Gri, să mă asortez cu păturica și gri ca să nu se facă GRI din prima zi de purtare (am mai încercat eu cu papuci albi/bej și i-am făcut buni de dat la gunoi în câteva zile). Cei pe care i-am ales sunt dintr-o pânză cu steluțe (scrie pe ei “Shine like the Stars”) iar interiorul este căptușit cu un soi de blăniță artificială albă. Super pufoși și plăcuți la atingere.

4. Globuri, globulețe, instalații, decorații

Prețurile încep undeva de la 1-2 lei pentru decorațiuni (mi-am luat un set de 12 globulețe cu 2,99 lei), astfel încât am plecat acasă cu suficient material de împodobit un brad mediu. Preferatele mele sunt renul și inima elegantă din partea dreaptă, fiind decorațiuni deosebit de elegante atât de agățat în brad, cât și prin casă, pe clanța unei uși, pe un perete, pe mânerul unui sertar sau chiar la chei…

Am mai luat și o sticlă cu beculețe pe interior, să lumineze frumos noaptea (cu scrisori de la iubiți plecați pe mare n-aveau), cât și o căciuliță și un om de zăpadă dintr-un soi de hârtie lucioasă, foarte frumoși, de pus în brad. SAAAAU, noul fashion statement: cercei. Înnebunesc ăia la Milano, vă spun eu.

Puteți vedea toate alegerile în ultimul video de pe canalul meu de Youtube dar până atunci însă, am și un concurs pentru voi, în cadrul căruia puteți câștiga 250 de lei de cheltuit în Pepco, după bunul plac. Recomand păturile pufoase ~~și cam tot ce am luat~~ dar hei, voi alegeți. Ca inspirație, puteți arunca o privire pe broșura de aici.

Ce trebuie să faceți?

Lăsați un comentariu la postul acesta prin care să-mi spuneți care este articolul vostru preferat din cele pe care vi le-am arătat și unde l-ați așeza în casă. De asemenea, o adresă de e-mail ar fi beton, ca să pot lua legătura cu voi, în caz de baftă supremă.

Mult succes!

Top: Primark

Fusta/Skirt: vintage

Pantofi/Shoes: Dune

Pălărie/Hat: vintage

Curea/Belt: H&M

Pijamale și alte pufoșenii/Pjs and the fluffy stuff: Pepco

Photo credits: The tale within a photo

[UPDATE] Mulțumesc tuturor pentru participare! Caștigatoarea este [email protected]! Felicităăăăări!

Newer Posts
1
2
3
4
5
6
7
8
…
73
Older Posts

De fapt, ce imi doresc e un mare si suculent “NU”

QED

Chanel, you’re welcome

The fabulous Lilli Ann

Sophie Kinsella ar fi mandră

María la del Barrio

Gordon Ramsay, notează

I have Christmas on my mind

Ulyana Sergeenko’s fairytale

Erdem x H&M cel dezirabil

Home chic

INSTAGRAM

CURRENT LOCATION

SOCIAL MEDIA

CALENDAR

Looking for Something?