(River Island pants, Zara booties and necklace, New look bag, stupid facial expression)
I seem to go through stages with printed pants of either loving them to pieces or being slightly…meh. And when I’m slightly meh, it takes a little visit to the River Island website to realize that it might have just been a phase and that it might be time to give them another chance.
So I bought pants. Harlequin pants as I like to call them. I fell in love with the print and the high waist (hello hips!) and my mom definitely hated them, so that could only mean one thing: buy buy buy. They feel so exciting and fresh and new in my saturated with midi skirts closet. And I’m having so much fun when people stare at my legs! Haha, some girls have even asked me where did I get them.
Also, please excuse my stupid facial expression. That’s not me in photo 2 and 3.
Buh bye.
Cinci dimineaţa. Frumos aşa, matinal.
Nu, e 5:54 defapt. Deci 6 fără 6. Splendid. Ai putea crede că m-am trezit devreme sau că am multe de făcut. Că nu pot să dorm sau că vreau s-o ard bloggăristic în beznă.
Ne. Adevărul e că abia am ajuns acasă. Acum 16 minute mai exact. Şi cum n-am altceva mai bun de făcut după o zi (noapte mai degrabă) infernală, am dat bam bam drumul la laptop, am deschis docoment de word şi zic să vă povestesc de-ale vieţii şmenozeli. Glamouroase şi pline de tâlc of course. Înţelepciunea andreeniană nu cunoaşte limite. Cu atât mai mult la 6 dimineaţa. Cu atât mai mult când are River Island ul reduceri. Ahem.
Ce vroiam să scriu însă, este că am dat în dimineaţa asta peste un taximetrist amabil. Specie rară de altfel, săptămâna trecută m-am certat cu unu c-o ardea cu mine că n-are papir să-mi dea bon, iar acum câteva zile alt dement îmi explica pe drum cum scrie în lege ca taximetristul nu trebuie să dea rest. Adică în capul lui, dacă face cursa 20 de lei iar tu-i dai hârtie de 100…bine pa. El nu dă rest. Că aşa zice legea. Cât îi dai, atâta rămâne. Doamne sfinte*
Ăsta din dimineaţa asta, drăguţ sau politicos, chiar prietenos, nu ştiu cum să-i zic. Which is a first, cel puţin pentru mine. Nu vreau să generalizez, că e şi ei oamenii şi sigur nu toţi m-au purtat pe mine prin hârtoapele ţărişoarei, însă…taximetristul român, în marea lui majoritate…e…ceva sublim. Niciodată n-are rest, mai mereu mă poartă pe drumul cel mai lung şi-i cad plombele când îi cer bon la final, nu mă ia dacă e cursa sub 10 lei (uneori nici sub 30), se băgă în seamă fix când nu e cazul, îmi pune bumţi-bumţi la casetofon (asta e relativ ok fiindcă s-au lăsat de manele) şi strâmbă din nas dacă nu-i las ciubuc. Sau îi las prea puţin. Plus cazurile când stă în maşină cu geaca pe el şi nu porneşte căldură.
În fine, like I said, nu generalizăm.
În dimineaţa asta însă, stăteam de câteva minute afară aşteptând taxiul, începusem să mă băţâi şi oricum eram un car de draci după noaptea ce trecuse. Aşteptam cu telefonul în mână (făcusem comandă prin aplicaţie d’aia) şi dacă văd că tot nimic, sun. Mă aşteptam ca nici măcar să-mi răspundă, dacă n-a venit după atâta timp…Probabil că s-a retras la “depou”. Ete că nu. Şi-a cerut scuze, mi-a spus că nu găseşte strada şi dacă pot să îi mai dau încă o dată indicaţiile că se tot învârte. Evident, gps ul îşi bătuse iarăşi joc de nervii mei. Fun. Îi zic lu ăla unde să vină, închid şi mă pregătesc să sun la alţii în caz că nu vine într-un minut. În vreo 30 de secunde era acolo. M-a salutat politicos, şi-a cerut iarăşi scuze, m-a întrebat unde merg, pe unde să o ia, dacă să pornească muzica/aerul condiţionat. Eu…pana mea. Eram ceva de genul du-mă boss acasă că-s ruptă de somn, lasa dracu muzica. Zdringhi zdringhi îmi trebuie mie acum. A făcut cum i-am zis. Pe drum ne-am întreţinut în conversaţie uşoară şi-am ajuns destul de repede acasă. Nu m-a purtat pe rute ocolitoare şi nici n-a ars-o prin dosurile autobuzelor, aşa complet neintenţionat. Când am ajuns, mi-a dat bon şi i-am plătit. N-aveam bani ficşi aşa că i-am întins o hârtie de 50. Na-ţi-o zic…Să vezi tu că asta n-are rest. Niciodată n-au. Taximetrist cu rest calumea nu există. Şi adevărul e că nici ăsta n-a avut. Numai că a fost dispus să mă lase să-i plătesc cu 3 lei mai puţin. Alternativa fiind să caut magazin să schimb. Şi eram… 😐 Boss, tu eşti zdravăn la căpuţ?!? Unde mai pui că nu i-am lăsat nimic. De regulă le las, oricât de melteni ar fi, le las măcar un leu. Ăstuia nu i-am lăsat nimic, ba chiar îi datorăm. M-am ofticat că n-am avut mărunt, chiar aş fi vrut să-i las acolo ceva. Când am coborât, şi-a cerut iarăşi scuze pentru întârziere. Ceea ce mi s-a părut drăguţ. Ain’t much
dar m-a atins un pic. Poate şi pentru că altul mă lua la bătaie dacă n-aveam să-i dau toţi banii.
Pe drum, un Bucureşti liniştit, luminat de beculeţe colorate, steluţe, pomişori, nebunii. Şi linişte. Cred că tocmai porniseră autobuzele, tramvaiele, maşini puţine-n orice caz. Se circula frumos, şosele relativ pustii şi-un calm de care aveam nevoie. E frumos şi la Bucureşti.
Câteodată.
(Da mă da, am pantaloni de arlechin)
*M-a enervat aşa de rău faza, încât la coborâre, m-am scotocit de monede în portofel şi i-am plătit fix cât făcea cursa. Adică 11 lei şi 37 de bani. Na. Ia-o p’asta.
Feel free to share experienţe pe taxi. I’m all ears.
