andreea mai 19, 2014 life lately

Se caută pufoşenie mustăcioasă pentru adopţie Balabaniană

(C&A dress and bag, Zara shoes, vintage head scarf, H&M belt, River Island, H&M and Oasap jewelry)

În ton cu atmosfera ludică din poze, am pierdut vreo două ore benoclându-mă la ghemotoace de blană pe net. D’alea mici şi pufoase, cu mustăţi şi moţ în păr, de cer numai pupic pe nas. Bichoni adică, dar şi alte rase al căror nume îmi e imposibil de reţinut, darămite de scris. Deci OMAGAAAA, cum sunt pufoşeniile alea! ♥

Eu de felul meu aşa, iubesc animalele (poate chiar mai mult decât oamenii), orice fel de animale (excepţie făcând chestiile creepy care da, ştiu că intră la reptile and shit). Pe facebook la mine, am uneori senzaţia că e site pentru adopţii pisici la câte mâţe şi cotoi sunt acolo – nu vă spun ce am în calculator, posibil să fie mai multe poze cu păroşenii mustăcioase decât cu mine. Şi even though marea majoritate sunt cu pisici, iubesc la fel de mult şi căţeii. Nu prea îi vedeţi în poze (posibil pentru că sunt prea ocupaţi să se urce pe mine când mă văd) dar am şi din ăia vreo 4 la Buzău. Înfiem tot ce prindem. Are mustăţi, coadăşi blănoacă? Jaaaaaaaap, în sac! Hai acas’. Uneori sunt chiar prea mulţi… Which reminds de o chestie funny. Acum câţiva ani, mă sună taicămiu de urgenţă, să vin acasă că are treabă cu mine. Şi căsă iau şi o pensetă că nu găseşte dracului nimic în casă. Zic na-ţi-o boală, ce dracu vrea ăsta cu penseta?!? Ajung acasă…se auzeau chelălăieli. Huh?! Când ajung în baie…vreo 6 purcei căţeluşi, mari cât palma mea, cu ochii abia mijiţi, în poală la Balaban mister.

Balaban baby: Ce-i cu ăştia?

Balaban mister: Ah, i-am găsit. Erau singuri, plângeau şi mi-a fost milă de ei.

[…]

Balaban baby: Şi vrei să-i pensezi?

Balaban mister: Nimic nu ştii! Sunt plini de căpuşe! Hai, ajută-mă să le dăm jos.

Superb. Om bătrân şi fără minte + plus fie-sa – altă ţicnită, la curăţat căpuşe de pe căţei. Cu penseta. Şi da, am făcut asta.

Revenind la pufoşeniile din seara asta (nu ştiu când citiţi voi dar la mine e 03:37 şi mă holbez pe anunţuri)…mi-a picat fisa. Vreau pufoşenie grasă, cu moţ în frunte, greu cât un pepsi de 2 jumate! Vreau vreau vreau! Că tot n-am animal la Bucureşti (nu mai ţin minte dacă am mai spus, dar Tiramisu nu e al meu; e al colegilor mei de apartament), am pornit în căutări pentru păroşenie albă şi pufoasă! Ideal ar fi să găsesc unul care să nu coste cât salariul pe o lună…dar mai vedem.

Nu mergea bine un blănos din ăsta în sacoşa mea cu Hello summer? Ziceţi voi că nu! Şi nu ne dădeam noi amândoi în leagăn? Şi nu ne pupam noi romantic sub umbrela fuchsia, care se asorta cu elasticul lui fuchsia răsucit pe moţul din frunte? Şi nu-mi umplea el mie de păr rochia frumoasă de la C&A? Oh ba da ba da ba da!

Gata, am decretat! Se caută pufoşenie mustăcioasă pentru adopţie Balabaniană.

Dacă ştiţi/aveţi/cunoaşteţi/auziţi ceva de vreo donaţie/vânzare/schimb-pe-un-rinichi-sau-doi, daţi de veste. Bichon aş vrea dar nu refuz nimic ce-ar striga mănâncă-mă Balaban, aşa-s de drăguţ!

Omg, puppieeeeeeeeeeeeeeeeeeees!

andreea mai 18, 2014 life lately

Baby in our wildest moments, we could be the greatest, we could be the greatest

Obsesii curente: mi-am luat bujori (iar) si ascult melodia asta (iar si iar). 

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=bMJkddvJ4L4]

andreea mai 16, 2014 life lately

Ceai, bomboane, cat, bujori

First of all, mi-aţi lăsat nişte comentarii tare drăguţe ieri şi vroiam să trimit şi eu un mulţam virtual pentru asta. Senc iu! Şi mă bucur că v-a plăcut şmenozeala rumburakă 😀

Bon. 

Pot să spun că am thriftuit masiv în ultima perioadă. Online, offline, pe bloguri/mercador/okazii, în second handuri, pe la târguri şi anticariate. V-am spus, am prins din nou microbul scotocitului iar de vreo lună-ncoace, chiar sunt pusă serios pe treabă. 

Într-una din căutările mele offline, mi-au ieşit în cale câteva cutii vechi, metalice, de ceai. Cred că se găsesc şi noi în magazine dar pentru mine cel puţin, alea nu au niciun farmec. Prefer tabla oxidată de pe astea, zgârieturile şi desenele decolorate de vreme decât metalul nou, lucios, proaspăt vopsit din fabrică. Am luat deci două cutii. Casete. Cum vreţi să le spuneţi. Una joasă, relativ pătrată, care a ajuns cutie de brăţări (nu-mi încape tot ce am în ea, deci a ajuns să depoziteze brăţări; am observat că mă organizez mai bine când le am aşezate pe cutii: cutia cu inele, cutia cu brăţări, cutia cu cercei şi…colierele atârnate cam peste tot). Şi încă una, dreptunghiulară, înaltă, pe care momentan o folosesc pe post de vază. Adică aşa:

Şiiiiii, flori! Bujorii sunt florile mele preferate, în special ăştia fuxişti aşa.

Revenind la cutii-casete-something something, ambele sunt atinse de patina timpului, mai mult sau mai puţin vizibil. Which makes them even more special. 

Sunt încăpătoare şi personal le găsesc mai estetice şi mai deosebite decât clasicele cutii de lemn pentru bijuterii. Mă rog, chestiune de gust. Merg însă ca depozitare şi pentru creioane, produse de makeup, flori, draci, laci. Ce vreţi voi.

Să ne-nţelegem. Eu în viaţa mea, n-am dat mai mult de 8 lei pe o ojă. Şi aia, mare excepţie mare, că mi se părea mie culoarea nu ştiu cum şi o vroiam cu spume. Era de la Avon parcă, un violet frumos. ĂIa a fost şi gata, n-am mai comis aroganţe d’astea. Pentru mine nu e justificabil să cheltui sume mari pe cosmetice, nu mă pasionează, nu-s cu ele, mi se bârlăre dacă mă dau cu Maybelline sau cu YSL, whateva’. Pot să număr pe degetele de la o mână câte cosmetice am (într-un portfard vai de el) iar ojele mele până de curând, erau din alea luate de la metrou – Gabrini, Orkide şi alte porcăriuţe ieftine. Nu pot cu OPI, China Glaze, Essie, etc etc etc, şi pace. Pă dă altă parte, înţeleg fenomenul. Fiindcă e acelaşi drac cu bucuriile mele la toace overpriced.

Beeeeeeeeeeeeeeeeeeeene. Şi treaba e că există o individă, o anume individă, care se întâmplă să-mi fie pretenă, şi care, are ea aşa probleme la căpuţ. Adică îşi cumpără smacuri cu nemiluita şi nu le foloseşte. Prin urmare, weekendu’ trecut, a făcut o donaţie la fata. Mi-a adus aşa un cutioi mare cu oje, majoritatea virgine, mi le-a pus în poală şi mi-a zis să mă servesc. Prin urmare, mi le-am luat pe astea. 

Le văd că pe nişte bomboane dulci, colorate şi vesele şi abia aştept să le încerc pe toate. Le-am pozat să vi le arăt şi vouă că tare simpatice sunt!

Acum sunt făcută la picioare cu Barry M ăla verde mentă iar pe mâini cu Essie roz. Veri priti. 

Am găsit câteva fuste frumoase în second zilele trecute iar asta e una dintre ele. A trebuit s-o spăl de două ori pentru că ce să vezi, am spălat-o prima dată, am pus-o la uscat şi am găsit-o a doua zi murdară de ceva sos şi fire scurte de păr. Curioasă treaba dar “petele” aveau formă rotundă aşa, zici că erau lăbuţe de pisică. Nu ştim însă cine-o fi fost. În nici un caz cat. 

Tiramis.

Şi cam aşa arată şmenozeala mea de pe birou, as we speak.

Minus cat, care e mereu grămadă pe
orice buruiană aş aduce în casă. 

andreea mai 15, 2014 Jeffrey Campbell

Despre Rumburak, pisici, bunici şi străbunici

Pisică mai ţanţoşă există? I think not.

(vintage shirt, vintage Cacharel pants, vintage scarf, Jeffrey Campbell shoes)

Pe vremea când încă era liliac iar eu eram la Buzău (acu’ câteva săptămâni adică), făceam pozele astea. Am Alzheimer mă, ce vreţi. Şi proastă organizare dar trecem peste.

L-aţi văzut pe Rumburak în poza a patra? Uită-te tu la el cum stă. Cu pieptu’ ăla umflat aşa, zici că-i minim o arătare d’aia în dizgraţie de la Capatos (să mă ierte cat pentru comparaţie). Mândru ca un soare, falnic ca un zmeu şi tare ca un munte, Rumburak e…un tembel. E aşa de tembel că în fiecare zi când sun la Buzău, întreb dacă n-a murit, dacă e în viaţă, respiră, ce face idiotănăn?

Cea mai retardă pisica ever, n-are niciun stres dacă te aşezi pe el, n-are nicio problemă dacă-l călăresc căţeii şi clar, e cel mai relaxat când cade de pe casă. Yes, a căzut de pe casă de vreo 3 ori până acum. Casa având aşa vreo 2 etaje gen. E bine sănătos însă, n-are nici pe dracu’. Pe de altă parte, Rumburak e un iubăreţ. Iar mie aşa îmi plac pisicile. Cât mai tembele şi pufoase posibil, drăgălăşenii cu blană, torcăitoare la cea mai mică atingere şi cu ochi mari, rotunzi.

Ca să ne înţelegem, Rumburak e ăsta:

Când eram eu mică (adică prin anii ’90), mă uitam cu maică mea la Arabela, ăsta fiind un serial ceh pentru copii. Arabela era o mare fiţă de prinţesă, curtată de Rumburak – adică pokemon ăla cu guler de vi l-am arătat mai sus. Pokemon avea puteri magice iar maică mea îmi făcuse pelerină ca a lui şi se prostea cu mine prin casă într-un joc de roluri. Nu mai reţin mare lucru dar era frumos serialul şi aşa clişeic cum sună, a rămas o amintire plăcută a copilăriei mele. Prin urmare! Când a apărut păroşenia asta neagră şi ţanţoşă, am zis clar, boss, pe tine Rumburak te cheamă!

În altă ordine de idei, va place eşarfa mea? Am eşarfă mişto? E mişto eşarfa mea? E fiţă sirenilii alea? E sau nu e? Uitasem de ea, am multe d’astea la Buzău şi n-apuc să le port. În principiu pentru că eu nu prea port eşarfe (decât legate în păr) dar îmi plac, şi le colecţionez… Purtată acilea cu vintage/second hand din cap până-n picioare (mai puţin pantofii că deh, guilty pleasures). Pantalonii sunt nişte Cacharel vintage, eşarfa vintage şi ea, iar cămaşa e cea mai vintage dintre vintage, a fost a bunică mii acu’ vreo 40 de ani şi dacă nu mă înşel, a purtat-o la nunta alor mei. N-am fost acolo (doh) dar am un soi de nostalgie plăcută pentru ea, e aşa…într-un fel.

În ce hal mă oftică bunică mea că şi-a aruncat mare parte din haine. Mai am câteva piese dar foarte puţine. La fel şi mama. Asta o arde numa’-n taioare oricum şi ce mai am de la ea, sunt câteva fuste cloş (de care face mişto ori de câte ori le port) şi nişte pulovere tricotate manual. M-ar fi interesat însă dacă mai rămânea ceva de la străbunica, adică madam de mai jos:

N-am cunoscut-o dar pare bine aşa pentru cineva de la început de secol XX. Mă-sa în schimb (sau bunică-sa, e posibil să fi fost bunică-sa aia din poză), mă sperie în draci. Dac-o vedeau aia din The Grudge, protagonistă o făceau. Brr, creepy eşti, dude. 

andreea mai 14, 2014 life lately

Ca un rechin din ăla creepy în jurul prăzii

(H&M dress, Oasap bag, Asos jacket, River Island and no name jewelry)

Că tot am primit câteva întrebări vis-a-vis la isprava cu aparatul meu foto şi ştiu că mă întrebaţi des cu ce-mi fac pozele, hai să vă lămuresc cum stă treaba. 

(Pozele-s făcute mai demult, deci chill, că nu mă crizez degeaba. Astea de azi zic.)

Aparatul era săracul (era, folosim trecut că deja e îngropat) un Canon 450D cu obiectiv Canon 50 mm f 1.4. Obiectivul încă e bun, slavă Domnului. Aparatul îl am de vreo 3-4 ani şi n-am avut probleme cu el nici măcar o dată. A funcţionat excelent şi din punctul meu de vedere, şi-a meritat banii fără doar şi poate. Nu ştiu exact câte cadre am tras cu el (pentru că hei, nu mai funcţionează, ce să vezi) dar ca idee, pot să spun liniştită că l-am frecat ÎN DRACI. Săptămâna trecută însă, a cedat cu totul. Problema mea a fost faimoasa Error 99, e o chestie celebră la Canon (trust me, de câteva zile numai asta fac, caut, citesc şi gugălesc problema asta) care spre nefericirea mea, nu s-a putut rezolva în niciun fel. Aparatul porneşte dar imediat îmi afişează oroarea de eroare şi pur şi simplu nu face nimic. L-am bibilit. L-am descântat. L-am curăţat. L-am tot ce mi-au zis ăia de pe youtube şi de pe siteurile canoniştilor. N-a funcţionat nimic. Până la urmă m-am dus cu el la reparat, la reprezentanţa Canon. Una în tot Bucureştiul, la dracu. În fine, m-am dus. Am stat 2 minute pe ceas cred, ăla care s-a uitat la el i-a făcut o mare şmecherie (i-a scos bateria şi i-a băgat-o la loc – omg, nu m-aş fi gândit la asta!), după care mi-a zis că da, e posibil să fie de la shutter dar nu ştim sigur şi dacă vreţi, vă costă 550 ron să-l lăsaţi aici să ne uităm la el. Posibil să aibă şi altceva. În traducere liberă, lăsaţi-ne nouă 5 milioane juma’ şi vă mai cerem după, da’ nu ştim dacă vi-l facem.

Aha.

Zic…păi bun dar mai e vreo şansă? Că aparatul ăsta e vechi şi dacă tot mă costă atâţia bani reparatul, la dracu, mai bine mă duc şi-mi iau unul nou. Pentru ce să dau o poală de bani dacă e posibil să mi se strice iar peste două luni?

Ah, păi nu ştim.

Aha. Păi bine pa.

Şi-am plecat, evident tunând şi fulgerând că nu mi-au rezolvat şmenozeala. Acum ce să mai zic, fie-i ţărâna uşoară şi sper să mă cadorisesc cu unu nou luna asta.

În altă ordine de idei, după ce am plecat de la reprezentanţa vieţii, am luat-o aşa catinel, pe jos, prin oraş. Am trecut pe lângă sh uri şi bineînţeles, am intrat. Mi-am găsit vreo 3 lucruri, printre care o bluză care mă oftică în draci că nu pot s-o închid, şi alte două fuste. Cloşuri, doh. Scoruri grosolane evident (cum paştele mă-sii 100 ron kg de haine în sh?!?!) dar mă rog, sunt şi lucruri care merită. Anyway, într-unul dintre ele, unde era o agitaţie de nedescris şi nu ştiam cum să fug mai repede de acolo, era o duduie. Avea câteva produse în mână. Două perechi de Levişi din aia cu talie înaltă, o cămaşă cu print foarte Versăcesc, un sacou roz şi nu mai ştiu ce. Mamă…mă învârteam după ea ca un rechin din ăla creepy în jurul prăzii. Doar doar de-o lăsa ceva jos. Doar doar de-o lua şi ea dracu un tricou din ăla scămoşat de la H&M, că tot pensionaru’. Ce naiba să facă cu vechiturile alea demodate? Ia-ţi pisi şi tu nişte blugi pă fund, cu slana revărsată pe laterale. Tot eu să te-nvăţ mă? Ce dracu faci cu ăia largi aşa, că nu te mai place băeţii.

Nicht.

Nimic n-a mers mă, a plecat cu toate. Ptiu drace.

Da’ las’ că şi eu am fuste 😀

andreea mai 12, 2014 life lately

E SophieSticată, mă

De câteva zile sunt în depresie. Nu ştiu dacă sunt de vină blestemele haterilor, dacă mi s-a dus dracu’ că i-am făcut eu ceva, sau pur şi simplu are şi el o durată de viaţă, dar cert e că dragul meu Canon aparat, a dat ortu’ popii. Sigur că a făcut-o în cel mai nefericit moment. Sigur că înainte de a se petrece pocinogul, am pierdut nişte foarte mult timp din zi pregătindu-mă de poze. Iar în clipa în care am ajuns la locul faptei şi eram pe poziţie de fă-mi poză, dă-mă-n-colo-că-s-bine, clanc. S-a dus dracu.

De câteva zile încoace îl tot bibilesc. Îl descânt, pupa-i-aş bliţul şi obiectivu’ ăla greu, că o căruţă de bani m-a costat. După amiază mă duc cu el la doftor. La reprezentanţa Canon adicătelea. Una e în tot Bucureştiul (nu înţeleg cum dar mă rog) şi mă duc la ăia să-mi zică dacă se mai poate face ceva sau pot s-o pun de colivă. Treaba e crâncenă iar depresia mea a culminat cu o criză de plâns isteric, invizibilă în poze. Prin urmare, ce vă arăt mai jos e făcut cu telefon/cameră de buzunar, în weekendul ce-a trecut. Viaţa mea glamouroasă, în imagini pixelate:

Avem acilişa un Sophie. E O Sophie de fapt, dar cum mie îmi place să spun că e un cat, rămâne la masculin. Întâmplarea face că există unii oameni cărora le plac pisicile. Grase, pufoase, blănoase, de preferat tembele, cât mai needy şi torcăitoare posibil. Eu sunt unul dintre oamenii ăia (probabil aţi observat asta în triliardele de poze blănoase de pe facebook) şi recunosc că simt o plăcere deosebită să storcesc la piept orice formă de felină păroasă.

Ea e Sophie, e pisica unei prietene (Harmando, pour les connoisseurs) şi am făcut cunoştinţă ieri. Ne-am pupat şi smotocit – aici în cadre nu tocmai fericite, dar garantez că pisica a percutat docil la toate perversiunile Balabaniene.

Lui Sophie îi plac filmele. Îi place să le urmărească din poziţie bipedă, spre deliciul celorlalţi privitori.

Şi lui Balaban îi plac filmele. Motiv pentru care, sâmbătă seara, şi-a mişcat dosul până la cel mai apropiat cinematograf, şi-a văzut The Grand Budapest Hotel. Tâmpisem cu filmul ăsta, de prin Martie tot vociferam că vreau să-l văd şi n-am reuşit nicicum. Până când, ba-ba-bi-bam, m-am îmbulinat şi m-am dus acu’ două zile să rezolv cazul. Că nu se mai putea.

Din lipsă de aparat (get used to it – o să mai zic de un milion de ori până scap de problema asta), am documentat situaţia cu faimosul telefon care nu e Iphone (omg, şi totuşi exist!) şi alte două aparate compacte, donate de prieteni binevoitori până una, alta.

Yes, cat are cei mai albaştri ochi posibili şi o mutră din aia permanent îmbufnată, care cere numai pupic pe nas.

Mărturisesc cu dreapta pe beregată şi stânga pe blanoaCĂ, CĂ CAt aici de faţă, e una dintre cele mai iubibile şi totodată tembele păroşenii din experienţa mea pisicească. Şi că sunt prima pe listă pentru vremea când se va-mpuia.

andreea mai 6, 2014 life lately

Azi, 6 Mai

(vintage Levi’s jeans, thrifted Chanel t-shirt, H&M jacket and sunnies, Steve Madden sandals, Zara bag)

Azi* am:

– văzut ultimul episod din Game of Thrones – mi se pare incredibil serialul ăsta dar şi mai incredibil mi se pare că-mi place. Mie. Mie îmi place un serial cu nişte unii care fac nasoale în Evul Mediu. Ha! În principiu nu e deloc genul meu (I’m more of a Mad Men and Dexter fan) dar Game of Thrones e Dumnezeu. Mă bucur că l-am descoperit.

– găsit 5 lei pe stradă (merg pe drum şi vine banii, anyone?)

– o moacă tembelă în prima poză

– poftă de pancakes

– reuşit să rup sandalele minunate din aceste poze (ceea ce e chiar trist, având în vedere cât de confortabile erau şi cât de mult le-am iubit; sper să mă rezolve nenea de la cizmărie)

– thriftuit vreo două perechi de pantaloni = o pereche jeans şi o pereche bumbac; ambele cu talie înaltă

– plătit chiria. Încă mă înţeapă inima

– învăţat CĂ CUrăţatul cartofilor nu e chirurgie pe creier

– ascultat pe repeat Zombie de la Cranberries

– dor de mama

– cumpărat bujori (boboci încă, dar abia aştept să inflorească-n flori d’alea dolofane, roz şi pufoase!)

– stat aproape două ore la nişte cozi infernale la Poştă, de la ghişeu la ghişeu, ca să aflu într-un final că ce-mi trebuie mie nu există. Şi că să o iau de la capăt mâine. Iar. Fără să fac atac cerebral.

– ajuns la concluzia că trebuie să mă tund neapărat

– de gând să beau doar un smoothie la cină. Iluzii.

*Bine, v-aţi prins că AZI înseamnă de fapt ieri, da? Aşa, că sunteţi fete deştepte :*

andreea mai 5, 2014 maxi

Oareşce mici-mari probleme. Existenţiale, desigur.

Uochei.

Deci am luat şi eu salariul zilele trecute. Că tot omu’, am de plătit: chirie, întreţinere, net, lumină, draci şi laci, eventual să mai şi mănânc luna asta. Dacă se poate. Dacă nu, aia e. N-ar fi prima dată când rod flecuri în loc de mâncare. Bon. Şi după ce am luat salariul (funny fact, eram la bancă să-mi scot banii, şi la ghişeu în faţa mea, o tipă. Se întoarce cu faţa spre mine şi-mi zice: Eu te cunosc. Andreea, nu? De la Thrill of the Heel! Te ştiuuuu! Şi etc etc, am vorbit noi acolo. Foarte drăguţă Dana, te pup şi mi-a părut bine să te cunosc! :*)

După ce-am plecat de la banca vieţii, că tot era aproape, zic hai să trec prin Zara. Intru doar să mă uit, ceeeeee? Nu-mi iau nimic, nu, nu. Intru doar să mă uit şi păstrez banii ca să am de bilet(vreau să mă duc la madmoazel Mădălina la vară, în Spania, deci nişte bani cred că mi-ar fi de folos). Am intrat. Ticăloasă idee. Pe măsură ce înaintam, simţeam cum mă ia frenezia de jos şi braţele-mi erau gata dislocate, fiecare în altă parte, examinând fuste, rochii şi cămăşi. La-ncălţări nu prea m-am uitat ce-i drept, adică n-am văzut nimic surescitant. La rochii însă…şi la bluze…e cu totul altă poveste.

Problema e că au început să bage modele de vară. Adică rochii lungi, flu-flu uri cu spate gol şi bretele aproape inexistente. Îmi plac prea multe modele ca să le enumăr aici pe toate, dar le-am probat, şi pozat pe câteva. Nu vă zic şi ce mi-am luat, că vreau să vă arăt mai încolo 😀

First of all, aşa m-am dus:

 

Trenchul thriftuit Balmain, fusta midi Sheinside, un tricou cu Guns n’ Roses (că ăla cu Salam era pe sârmă), sandale Stradivarius şi paporniţ Oasap. Comod, relaxat, whatevah, bun de alergătură. Şi-am probat aşa:

 

First of all, topuri bustieră cu volan. Au pe alb, pe negru şi verde mentă. Ăla verde mentă e basically imposibil de purtat la tenul şi părul meu – aşa că mă feresc, dar pe cele pe alb şi negru le găsesc foarte versatile pentru toate fustele şi pantalonii voluminoşi din dulapul meu. Partea cea mai bună e că n-ai nevoie de sutien. Marginile sunt din elastic şi se fixează în felul ăsta foarte bine pe piele, iar de văzut nu se vede nimic, că ai volanul ăla pe deasupra şi eşti boss. Doar să nu bată vântul să-ţi ridice şmecheria. Asta ar fi cam de naşpa.

 

Mai departe, asta:

 

Şi asta:

 

Am o oareşce mare problemă cu rochiile astea două. Sigur, mai sunt vreo 4 alte modele maxi care îmi plac, dar astea două mă obsedează. Ambele poliester – doar nu-ţi imaginai c-ar fi bumbac/mătase/in/ceva neplasticos, la dracu, dar în continuare îmi plac. Eram prea excitată de ele când le-am probat ca să le şi pozez. Sorry. Ca idee însă, cea roz e extrem de confortabilă şi lejeră. Cantitatea de material e enormă (se găseşte doar în mărimea M, cred că e universală la modelul ăsta, dar eu zic că M ăla e potrivit de la XS până la XL) iar cea albă îmi place foarte mult la spate. Plus că materialul e atât de mătăsos…

După astea, ar mai fi una, tot în genul celei albe.

Dânsa:

 

Afară de dungile alea, e o rochie foarte simplă şi relativ cuminte din faţă. Spatele însă, mi se pare delicios. V-am mai spus că am un fix acum cu spatele/umerii goi? Nu? Eh, am 😀

 

Băga-mi-aş papucu-n ea de viaţă,în ce hal m-au încălţat ăştia! După capul lăsat în jos şi expresia feţei, sigur la asta se gândea duduia din imagine. Cred şi eu, cum dracu să nu-ţi vină să-ţi baţi copiii cu mizeriile alea-n picioare.

Şi ca să încheiem zaharos şi complet off-topic, uite mă ce-am primit măăăăăă! <3 Omg
, mă bucur la Kindere cu surpriză mai ceva ca ăia mici! Am jucărieeee, am jucărieeee, tananananana 😀

andreea mai 3, 2014 Random

Corcituri nasoale

Deci nu mai suport hibridul ăla tâmpit de fustă mini (adică jupă) + fustă maxi (adică voal transparent). La modelele de genul ăsta mă refer:

Ce dracu s-astea, mă?!?! Am înţeles, vrem să inventăm apa caldă, vrem să revoluţionăm pe dracu ghem, vrem să fim sexy şi s-o ardem simultan a virginici ipocrite, am priceput toate astea. Şi era funny la început: hmm, uite o fustă pentru dudui nehotărâte.Ok, let it be. Dar acum, am senzaţia că-s peste tot! Am văzut ieri o mulţime de astfel de modele, în culori pastelate, cu imprimeuri primăvăratice, cu talie înaltă, plisate, mătăsoase, moi, fluide, foarte, foarte frumoase! Până când te apropii. Şi le pipăi. Şi descoperi porcăria aia pe dedesubt! Şi-ţi dai seama că defapt, ce ai tu în mâna, nu e niciun maxi skirt, e o hipstereală corcită şi indecisă. Sunt ofticată mă, n-am putut să-mi cumpăr nimic! N-am găsit una să fie dracului maxi de sus până jos! NU. 

Uită-te şi tu. 

Eu personal le-aş da foc în piaţa publică. Dar pentru că nu e dictatură balabaniană şi probabil că altora le plac, bine hai, treacă de la mine, să trăiască şi ele acolo. Da’ nu putem să facem şi nişte modele “clasice”, necorcite, vă rog? Adică d’astea:

andreea mai 1, 2014 life lately

Povestiri de 1 Mai muncitoresc

(Asos skirt, Bershka top, Tina R cardigan, Stradivarius sandals, Oasap bag and watch, H&M earrings)

Vă bronzaţi?

Vă simteţi bine?

Aveţi liber de 1 Mai? Sărbătoriţi?

Şi eu. Aha. Sigur.

Muncind, cum dracu altfel. N-am niciun liber!

Sunt aici la Bucarest, în frumoasa capitală, unde plouă şi e Noiembrie de prin Februarie, de când au încetat zăpezile. N-am multe de zis azi*, vroiam doar să vă povestesc o mini fază. Din nou, de la peaţa magică – unde leurda încă se vinde! şi mămăile mă fraieresc la kilu’ de castraveţi.

So, de câteva zile încoace avem un spaniol în casă. Lasă-i p’ăia vechi, ăia nu mai sunt. Ăsta-i altul. Şi-i doar în trecere aşa, nu stă. Bon. L-a adus Mădălina, vă daţi seama. Doar n-am eu cunoştinţe d’astea paelliceşti. Şi deci a venit cu el, l-a adus, l-a instalat în cameră şi…bine pa. Mi l-a lăsat mie pe cap (că ştie că eu vorbesc spaniola bine, da. O vorbesc cam cum vorbesc vietnameza) şi-a plecat. Mă rog, ne-am descurcat noi pân’ la urmă fiindcă spaniolul vorbeşte engleză. Deci comunicăm, ne înţelegem. Şi în comunicarea asta a noastră, spaniolu’ (hai să-i zicem Jose Armando sau ceva, ca să aibă un nume săracu’) îmi zice că ar avea nevoie de nişte ceva de haleu, şi dacă tot mă duc eu să cumpăr, hai că merge şi el. Zic bine, boss. Îmbracă-te şi hai. Mergem noi, luăm ce avem de luat din magazine şi apoi ne îndreptăm spre piaţă, că am zis s-o ardem eco-ţărănesco-something something, să sprijinim economia ţării, să mâncăm sănătos, d’astea. Să nu luăm verzituri din hypermarket, hai dracu la piaţa dacă tot e aproape.

La piaţă, după cum ştim cu toţii, nu sunt doar tarabe cu legume/fructe/brânză/haleu, sunt şi vânzători ambulanţi. 

Şosete, flori, telefoane, bureţi,  ţigăriţigăriţigăriţigăriţigăriţigăriţigăriţigăriţigăriţigăriţigăriţigări, umeraşe, ce vrei tu. Are băeţii de toate. Bun, şi am fost cu Jose Armando la piaţă. Ăsta era fascinat săracu’, a scos telefonu’ şi făcea poze la tarabele de cartofi cât mă simţeam eu mega penibil. Ăia de vindeau…vă daţi seama. Cam. Cum. Se. Uitau. Ahem. În fine, am luat ce ne-a trebuit, şi apoi dacă tot eram în piaţă şi-am văzut o reprezentanţă d’ai
a de telefoane acolo, am zis să intru să-mi rezolv şi eu telefonul că aveam o problemă cu el. Jose Armando a zis că-i prea cald înăuntru şi că el mă aşteaptă afară. Bine boss. Îmi termin treaba în vreo 5 minute, dau bună ziua şi ies din magazin.

Mă trăi-ţi-ar. Era în faţa magazinului o CIUUUUUUUURDĂ de vreo 10 persoane, mai bronzate să zicem, toate făcute colac în jurul lui Jose. Cu şosete, cu telefoane (majoritatea erau cu telefoane), mai era unu’ cu căpşuni, altu’ cu ţigări, erau ăia grămadă pe el să-i dea, să-i facă discount, să-i dea cu reducere, să ia băeatu’ de la mine că e ’eftine şi bune!

Jose al meu…se hlizea. N-avea el treabă. Cumva, nu sesiza că ceva e în neregulă.

Până iese Balaban. Iniţial mi-a stat inima-n loc gândindu-mă că deja i-au întors portofelu’ pe dos şi gata, azi tre’ să-mi fac pomană de ăsta şi să-i dau de mâncare, că nu mai are bani nici de pufuleţi, daaaaaaaar, apparently, nu :> M-am sincronizat mă, eşti nebun.

Ies. What are you doing? Zic eu.

Ahemahemahem, yes, I was, yes, ahemahem, yes, the gentleman here, was, yes, ahem, he was offering to, ahem.

He was what? /: )

Şi-l iau frumos de braţ pe Jose, îl smulg din cuibul ăla de vipere şi involuntar, iese un fel de MARŞ ACAS!!! Cel puţin în fata distinşilor comercianţi, vădit dezamăgiţi că le-am stricat şmenozeala cu turistul fraier. Şi acum. Finalul apoteotic:

La plecare, unul dintre ăia îmi zice (în gura mare): AI PUS-O CU ĂSTA! Îl sugi de bani de dracii-l găseşte!

Eu nimic. (Purtam un trench lung, până la genunchi)

Da’ lasă că şi ţie ţi-a cam scăzuuuuuuuuuuuuut popoul, nebuuuuuno!

EPIC. A mai zis ceva domnul cu pricina, dar mi-e jenă.

*Ba da, evident c-am avut multe de zis şi azi. N-am cum să nu trăncăn mult.

1 Mai muncitoresc măăăăăăăăăăăăăăăă!

Haidi pa.

andreea aprilie 29, 2014 shopping

Produse noi in shop

SHOP : http://thrilloftheheel.blogspot.ro/p/shop_9.html

În sfârşit m-am organizat cu updatarea shopului! De muuult tot ziceam şi n-am reuşit să ocup de el. L-am încărcat aşadar azi noapte cu vreo 14 noi produse (în poză sunt doar câteva), le-am şters pe cele vândute şi l-am mai aranjat un pic. Ca idee, am notat acolo tot ce era de notat, dar dacă mai aveţi întrebări, feel free to ask.

Printre altele, vă zic şi aici cum se procedează, care-i treaba.

So, şmenozeala stă în felul următor: produsele sunt toate la Buzău, de acolo se trimit (din varii motive, eu neavând cum să mă ocup de pachete de la Bucureşti, mi le expediază ai mei de acasă). Prin urmare, vă rog nu-mi cereţi predare personală. Dacă vreţi să mergem la cico, facem. Da’ n-am cum să vă dau şmenozelile în persoană.

Apoi. Plata se face în avans pe card, cu transport gratuit prin Poşta Română. Vă rog, nu o luaţi că rea voinţă – nu este! Dar sunt păţită cu pachete primite retur, timp pierdut şi bani irosiţi, astfel că nu mai trimit decât cu suma achitată în avans. Sper că v-am convins, de 3 ani încoace de când funcţionez aici, că sunt relativ zdravănă la cap şi-mi onorez comenzile. Am tot interesul să le dau, nu să închid şandramaua pentru 60 de lei. Sau ceva.

Pachetele se expediază maxim a doua zi după ce se trimit banii.

Produsele nu se ţin rezervate mai mult de 3 zile. Again, sunt păţită.

Cum am spus mai spus, am şters toate produsele vândute. Asta înseamnă că am dat jos toate pozele şi datele produselor pe care le-am dat, pentru a facilita navigarea pe site. Se încarcă mai greu atunci când sunt imagini multe şi drept urmare, am lăsat acolo doar ce e disponibil. Asta aşa că să ştiţi de ce nu apare nimic VÂNDUT.

În altă ordine de idei…sper să vă placă şi eventual, să fie şi maică mea fericită că nu mai cad şifonierele pe noi. Doamne ajută.

• Newer Posts
• 1
• …
• 20
• 21
• 22
• 23
• 24
• 25
• 26
• 27
• 28
• 29
• 30
• …
• 73
• Older Posts